Mi-a luat o viaţă…


Cu siguranţă exagerez, dar am resimţit, pentru prima oară, citirea unei singure cărţi ca fiind una enorm de îndelungată. Sunt o devoratoare de cărţi şi, în special de literatură, citesc multe pagini în doar câteva zile ori de câte ori sunt fascinată de un autor, o idee, cuvinte, carte. De data aceasta, am tras aproape trei luni să finalizez Viaţa pe un peron de Octavian Paler. Am citit-o cu multe pauze foarte mari. În total probabil că am citit-o în câteva zile si pe aceasta, dar pauzele au transformat durata în luni.

Este o carte intrinsecă, eu aşa o simt. E goală. Şi nu, asta nu e în mod nepărat o critică negativă, deşi în nici cel mai rău caz nu mă simt îndreptăţită să critic un autor precum Paler. E lipsită de frumos, de decor, de culoare şi de oameni. Personajele din carte sunt jumătăţi de oameni care jonglează prin propriul discurs în împăienjenişul amintirilor de ieri ce par atât de trecute de parcă ar aparţine unei alte vieţi.

Amintiri despre Paler am şi eu câteva. Texte cu mesaj filozofic, scurte pasaje drept notiţe în caietul meu de limba franceză din liceu menite a fi traduse în cel mai frumos grad cu putinţă în limba lui Robespierre. Da, a lui Robespierre, amintit şi judecat pe peronul gării acestui roman. Nu au fost suficient de emoţionante pentru mine textele respective încât să mă facă să pun mâna pe o carte de-a lui Paler; au fost, însă suficiente unui alt fapt: probabil că frustrarea mea de a nu nimeri niciodată o traducere fără greşeli în franceză m-a făcut să studiez franceza pe băncile facultăţii. Şi totuşi poate că datorez pasul făcut profesoarei de franceză extrem de bine pregătite pe care am avut-o la vremea respectivă.

Şi cum nimic nu este întâmplător, am rămas cu o oarecare curiozitate ce a stat, recunosc, destul de ascunsă undeva acolo în colţurile, străfundurile subconştientului…oare? Şi nu ştiu cum se face că într-o zi am cumpărat o carte şi i-am oferit cazare în biblioteca mea modestă şi de atunci nu îmi dădea pace. Viaţa pe un peron:  mi se părea că titlul îmi zâmbeşte şi nu am rezistat. Am început să citesc. Precizez că, om fiind, greşesc şi mereu îmi fac o impresie despre carte pornind de la titlu. De multe ori, impresia mi se anulează de la sine, citind cartea. Sunt impresionată plăcut. Se întâmplă şi procesul invers. Citesc referinţele critice, de fiecare dată, la urmă. Atunci când am şi eu propria mea parere şi când nu mai pot fi influenţată de cea a altora. Mai fac asta şi din a evita premiza de a porni lectura mea prin prisma opiniilor deja expuse de alţii.

Cu Paler nu a fost dragoste la prima vedere, nici în liceu, nici mai târziu. Ştiţi cum e… ca în dragoste. Uneori sperăm o viaţă, iubind platonic, să fim observaţi de celălat şi nu se întamplă nimic. Uneori se întâmplă cât să ne facă sa ne fi dorit altceva.

Viaţa pe un peron nu se încadreză printre cărţile mele preferate, dar totuşi e o carte pe care am citit-o, iar pentru mine acest lucru o face deosebită. Lipsită de modestie probabil că pare această afirmaţie a mea. E un respect pe care mi-l ofer şi mi-l asum şi care se îndreaptă până la urmă efortului meu de a fi citit paginile cărţilor răsfoite .

Tocmai de aceea voi reda în cele ce urmează câteva din pasajele pe care le-am subliniat şi care, într-un fel sau altul, mi-au atras atenţia de la dresorii de câini, îmblânzătorii de cobre, manguste, tren şi gara pustiu de pustiită.

‘Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.’

‘Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metoda?’

‘…nu mergem înainte din dragoste de viaţă, ci pentru că n-avem de ales.’

‘…ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi.’

‘Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola.’

‘Amanţii cei mai comozi sunt, probabil, cei care rostesc fraze de-a gata, dar eu nu m-am priceput în nicio privinţă să fiu comod. (…) Nu eram în stare să spun niciunul dintre acele nimicuri de rutină care plac atât de mult femeilor şi pe care orice adolescent le cunoaşte. Mi se părea că aş maimuţări dragostea.’

‘Or, pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumezeu, dar nu putem trăi liniştiţi fără dragoste.’

‘Dar mie îmi erau toate dragi. Dacă mi le-ar fi luat cineva, dacă mi-ar fi făcut curăţenie în cameră şi ar fi scos cărţile mi-ar fi fost îngrozitor de frig.’

‘Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte…un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră…altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar…alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren. Şi fiecare uită, poate, un singur lucru…că trenurile astea nu duc nicăieri…cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren.’

‘Nehotărâţii sunt capabili de pasiuni nebuneşti.’

‘Moartea pune punct şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit şi cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte.’

‘Lucrurile pe care le-am dorit eu, profesore, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi. Aşa că eu sunt învăţată să aştept. Cred că asta fac de când mă ştiu. Aştept. Aici nu fac decât să aştept altfel. Să aştept altundeva decât în camera mea, lângă telefonul meu.’

‘Niciodată nu am trăit, de fapt, decât pentru mine. Am iubit lumea, dar am iubit-o pentru că existam eu în ea.’

‘Toată viaţa m-a urmărit ghinionul. N-am obţinut nimic decât după ce nu mai aveam nevoie. Din moment ce nu mă mai urcam în tren, ci mă aruncam înaintea lui, trenul ar fi venit…’

Închei această postare care, iniţial, nu s-a dorit a fi atât de lungă (nu de alta, dar am citit undeva că o postare trebuie să fie scurtă ca să nu plictisească eventualii cititori, ma rog, e clar că nu îmi pasă de acest aspect din moment ce oricum eu scriu aici pentru mine şi nu pentru altcineva)  cu un extras din Octavian Paler despre el însuşi, extras ce mi-a plăcut enorm de mult şi care reflectă în mare veridicitate prezentul:

‘V-am povestit, oare, că într-o noapte am rupt o creangă dintr-un fag şi o loveam de trunchiurile copacilor strigând cât mă ţinea gura „Nu-mi e frică, nu-mi e frică”? De fapt, îmi era. Dar nu era, ca azi, o frică de oameni.’

6 gânduri despre “Mi-a luat o viaţă…

  1. Uite de-asta nu citesc eu autori romani: prea multa tragedie domn’le. Viktor Frankl a scris o carte despre viata in lagarele naziste care te umple de optimism pe cand Octavian Paler face un amarat de peron sa sune a nenorocire.

  2. Depinde. Am citit si eu multe carti despre lagarele naziste si gulagurile staliniste si nu am prea simtit doza de speranta perindandu-se pe nicaieri desi autorii nu erau romani. :p Evident este exemplul lui Primo Levi (si aici recomand -Mai este oare acesta un om?-) care a supravietuit unui lagar nazist ca apoi sa scrie despre experienta aceasta atat de personala si sa ajunga un autor de literatura de calitate extrem de apreciat iar, intr-un final, dupa ce a scris tot ce avea de spus, desi la o varsta inaintata, nu a mai asteptat moartea si s-a sinucis. Ok…deja intru in detalii. Ar mai fi si O zi din viata lui Ivan Denisovici de Soljenitin, la fel, nu te face mai vesel.
    Ca apoi sa revin la cativa autori romani care au vorbit despre deportarile lor in Siberia, Baragan. etc si care prezinta lucrurile intr-o maniera mai ‘roz’ punctand cu un final fericit. Recomandare: Anita Nandris Cudla- 20 de ani in Siberia. Si da, evident, Baraganul nu e Auschwitz, dar Siberia nu e chiar de aruncat.

  3. Sunt convins ca exista o multime de astfel de carti. Ai mei aveau in biblioteca Am fost medic la Auschwitz de Nyiszli Miklos, o carte cat se poate de grafica. Despre Siberia am auzit povestea bunicului meu, care a fost deportat dar a reusit sa fuga.

    Dar eu iti recomand Man’s Search for Meaning de mai sus mentionatul Viktor Frankl. Este in parte despre experienta lui personala si in parte o introducere in logoterapie, sau a treia scoala de psihoterapie vieneza. Dar in special este o carte despre supravietuire si ce ii face pe oameni sa mearga inainte, chiar si in situatii extreme.

  4. Florian

    Am citit si eu Viata pe un peron…se intampla sa fie ultima carte citita…destul de dificil de citit…mi-a placut si displacut in aceeasi masura…mi-a placut pentru ca m-am regasit in unele pasaje…

  5. @ Florian: în mod cert cel mai mult ne plac cărţile în care ne regasim şi cu cât părem a fi mai rupţi din paginile respective cu atât apreciem mai mult ce am citit. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s