Poveste despre dragoste şi întuneric

  Poveste despre dragoste şi întuneric, scrisă de Amos Oz, e o carte minunat de frumoasă alături de care mi-am petrecut sărbătorile pascale anul trecut. Iată deci, că se apropie în curând un an de atunci, an care nu m-a făcut să uit ce am citit în cele peste şase sute de pagini parcurse cu un interes crescând şi cu un nemaipomenit chef de litere şi nu de ouă frumos vopsite şi de miel chinuit.

Scriere auto-biografică, bineînţeles, în măsura un care un scriitor de literatură poate să păstreze coordonatele unei astfel de scrieri, povestea de faţă îmbină, prin prisma copilărieri, amintiri despre un trecut familial cu realităţile social- politice tulburi cu care s-a confruntat Israelul în perioada relatată.

Amos Oz s-a născut în anul 1939, astfel că putem observa cu netăgăduită uşurinţă că întreg parcursul copilăriei sale a avut loc într-o perioadă care, din punct de vedere politic, era extrem de nesigură şi de incertă pentru toţi locuitorii teritoriului evreu. Putem aminti Mandatul Britanic şi efectele încă pe deplin resimţite ale acestuia, tensiunile nesfârşite la graniţe cât şi în interior între evrei şi palestinieni, plus arabi în general (mai exact Revolta Arabă din 1936- 1939), mulţimea de evrei reîntorşi la patria mamă nu din iniţiativă proprie ci pentru că prezenţa lor pe alte teritorii era extrem de nedorită, câştigarea independenţei statului Israel şi repercusiunile aferente. Tuturor acestor lucruri, Amos le adaugă şi experienţe ale anilor trecuţi şi aduceri- aminte ale imaginii suferinde ale populaţiei evreieşti emigrante în statele europene şi revenirea lor pe pământ natal din lipsa unor alte variante sau a opresiunii constante de care au avut parte pe teritorii străine ; desigur, acest demers a fost făcut prin cadrul familial pe care Oz l-a recreat în rândurile sale şi prin întâmplările experimentate de membri ai familiei, experienţe ce par atât de personale autorului prin transpunerea lor în opera de faţă şi prin integrarea lor în acest “album” de familie.

De altfel, gândindu-mă mai bine acum, nici nu mai ştiu exact ce mi-a plăcut mai mult când am citit romanul, partea de istorie, cea de realitate, ochii de copil inocent ce sondează tot ceea ce este în jurul lui ca apoi, matur fiind, să scrie o carte despre aceasta experienţă, personajele insolite puse într-un context zbuciumat politc, potretul unei familii evreieşti….? Probabil că mi-a plăcut cartea în ansamblul ei pentru că am simţit la momentul respectiv că am învăţat multe şi pentru că eram o ignorantă în legătură cu tot ce ţinea de Israel (mai puţin datele biblice, evident!).

Redau în cele ce urmează un extras din Poveste despre dragoste şi întuneric definitoriu felului în care realitatea exterioară era văzută prin prisma unei tare identitare (aparţinând evreilor). Oz, copilul, ne oferă această perspectivă :

“Restul lumii era numit, în general, “lumeaceamare”, dar avea şi alte epitete: luminată, exterioară, liberă, ipocrită. O cunoşteam aproape numai din colecţia mea de timbre. (…) Lumeaceamare era departe de tot, atrăgătoare, minunată, dar pentru noi ea era şi periculoasă şi ameninţătoare. Ei nu-i plăceau evreii, pentru că sunt deştepţi, le scapără mintea, au success din plin, dar şi pentru că sunt zgomotoşi şi arivişti. Nu-i plăcea nici ce făceam aici, pe pământul Israelului, pentru că ne pizmuia până şi pentru fâşia asta îngustă de mlaştini, bolovăniş şi deşert. Acolo în lume, toţi pereţii erau acoperiţi cu graffiti: “Jidanilor, duceţi-vă înapoi în Palestina”, aşa că am venit înapoi în Palestina, şi acum lumeaceamare zbiară către noi: “Jidanilor, căraţi-vă din Palestina.

Vorbim despre un refuz european, refuz ce a condus în cele din urmă la abominabilele fapte naziste, dar respingerea este cu atât mai dureroasă cu cât în cadrul familiei lui Oz se dorea o acceptare nu doar din punct de vedre geografic, ci una mai profundă: din punct de vedere cultural!!!

Pe scara de valori a părinţilor mei, cu cât un lucru era mai occidental cu atât era considerat mai cultural. Oricât de mult i-ar fi îndrăgit sufletele lor ruseşti pe Tolstoi şi Dostoievski, bănuiesc că Germania- în ciuda lui Hitler- le părea mai culturală decât Rusia sau Polonia, iar Franţa şi mai mult decât Germania. Anglia era şi mai sus pe scala lor decât Franţa.

De remarcat în paginile cărţii, corelaţia permanentă între literatură şi realitatea zilelor respective. Tot ce se întâmplă în jur este înţeles sau se încearcă a fi înţeles, perceput, explicat sau  respins prin prisma culturii, literaturii şi exemplelor literare. Din păcate, nu de puţine ori această percepţie şi încredere în cultura proprie şi a celor din jur a avut consecinţe tragice.

Un alt element central al acestui roman constă în, deja amintit mai sus,  personajul- copil ‘vinovat’  de  redarea conţinutului. Nenumăraţi autori de literatură[1] au folosit copiii în calitate de personaje cheie în cărţile lor căci aceşti mici oameni aveau un rol marginalizat, nu erau luaţi în serios de cei mari;lor  li se ascundeau faptele reale, li se oferea o altă imagine a realităţii, diformă şi înfrumuseţată, iar ei erau, de fapt, purtătorii cuvintelor ce contau cu adevărat, cuvinte cu substanţă, dar nebăgate în seamă şi considerate neimportante. Copilul ce ni se prezintă în rândurile acestor pagini trece prin aceleaşi lucruri: adulţii îi ascund lucruri din dorinţa de a-l proteja, discută între ei subiectele delicate astfel încât cel mic să nu înţeleagă că se întâmplă ceva negativ în jurul lui, construind un demers lingvistic care avea la bază o cu totul altă limbă, una străină lui. Atât de mult e marcat copilul de lumea în care trăieşte, încât îşi transformă realitatea în propriul joc şi nu numai atât[2], el încearcă să o şi schimbe prin jocul lui, să schimbe istoria, să salveze ce se mai poate salva:

Toată copilăria mi-a plăcut să aşez în fel şi chip lucrurile, de fiecare dată puţin altfel. Trei sau patru păhărele pentru ouă, goale, puteau deveni o linie de fortificaţii sau un grup de submarini, ori o întâlnire de la Yalta a conducătorilor marilor puteri (…). În anii războiului mondial pe peretele coridorului atârna o hartă mare a focarelor de război din Europa, plină de ace de gămălie şi steguleţe colorate diferit. Zilnic sau la două zile o dată, tata le deplasa conform noutăţilor de la radio. Iar eu construiam o realitate personală, paralelă: îmi împrăştiam pe rogojina de trestie propria zonă de război, realitatea mea virtuală (…) am transformat lupta dusă de apărătorii Massadei, sortită eşecului, într-o victorie evreiască decisivă cu ajutorul unei singure mortiere şi a câtorva grenade.”

Demnă de remarcat este şi imaginea oferită asupra Israelului şi comparaţia susţinută între acest oraş şi Tel Aviv (un oraş  liber şi avantajat de poziţia geografică, deschis şi îndreptat spre Europa). Tel Aviv-ul pare utopic, de vis, îndepărtat, total diferit prin tot ceea ce el este şi reprezintă. Prin prisma lui se observă cât de nefericit este Israelul şi cetăţenii lui şi câtă încredere se construieşte în jurul acestui alt oraş.

„La Ierusalim oamenii mergeau întotdeauna ca după mort sau ca întârziaţi la un concert. Mai întâi puneau pe jos vârful pantofului şi încercau pământul. Apoi, după ce aşezau piciorul, nu se grăbeau deloc să-l mişte: aşteptasem două mii de ani ca să putem pune piciorul în Ierusalim şi nu voiam să renunţăm la asta. Dacă ridicam piciorul s-ar fi putut să vină cineva şi să ne înşface fâşiuţa de ţară. Pe de altă parte, după ce ai ridicat piciorul, nu te pripi să-l pui iar jos: cine ştie în ce cuib de vipere poţi călca.”

Referinţele aduse atmosferei social-politice sunt prezentate în mod concis, clar, fără aparente înfrumuseţări artistice (totuşi avem în faţă o creaţie literară superbă) şi sunt generatoarele cadrului istoric şi alcătuitoare ale suportului necesar expunerii sentimentelor umane şi portretizării mediului familial. În aceeaşi măsură sunt exploatate şi prezentate fricile mai mici sau mai mari, cotidiene, ale oamenilor de rând, temeri care nu sunt obişnuite pentru noi;  sunt temeri ce au în vedere posibilitatea şi eventualitatea pierderii vieţii şi a sufletului, a apropiaţiilor şi a umanului. Sunt nelipsite imagini ale atrocităţilor, ale conflictelor soldate cu nenumărate victime, ale atmosferei terifiante…De altfel, imaginea per ansamblu  este una a unor oameni plini de slabiciuni, de frici, marcaţi de traume ale trecutului care nu reuşesc să ofere şi să primească încredere în celălalt şi care se ancorează în continuare în acest conflict cu alteritatea ce reuşeşte doar o împărţire extrem de sângeroasă şi dureroasă emoţional a unui teritoriu care parcă nu e al nimănui şi al tuturor.

„Smbioza” între toate aceste idei redate aici realizează o unitate greu de separat între aspectele atât de diferite ce constituie Poveste despre dragoste şi întuneric. Cititorilor le sunt oferite date de război, adrese exacte, nume ale unor persoanje politice exponenţiale, evenimente reale obiectiv prezentate, organizaţii, mişcări şi decizii politice, evenimente ce de altfel pot fi uşor verificate prin recurgerea la istorie.

Şi recunosc, din nou, noua mea postare e iarăşi mult prea lungă, dar doar cei care au parcurs cartea reuşesc probabil să mă înţeleagă. E mult, mult prea puţin. Cartea oferă atât de multe informaţii expuse într-o manieră destul de întortocheată încât şi mie mi-a fost greu să menţin o linie dreaptă a unei singure idei.

Oricum ideea centrală a acestui post are la bază o călduroasă recomandare (destinată persoanelor care ajung accidental aici) şi convingerea că sute de pagini ale unei singure cărţi nu sunt menite să sperie.

P.s. un coleg de serviciu care se apropie de vârsta a treia, avid cititor de cărţi şi iubitor de literatură, mi-a mărturisit în cadrul discuţiilor noaste că acum, după atâţia şi atâţia ani de lecturi îndelungate, a căpătat o frică în faţa cărţilor mari, lungi şi că s-a trezit că le evită. Probabil că timpul e perceput altfel atunci când conştientizăm că nu ne mai aparţine şi că nu se mai aşterne înaintea noastră deschis şi ofertant cum o face în pragul tinereţii. Propun tinerilor să se bucure de el şi altfel şi să mai deschidă câte o carte,  să se bucure de ea indiferent de cât durează lectura căci, în mod surprinzător, dar adevărat, uneori 600 de pagini pot fi citite în 3 zile, iar 200 în 3 luni. 🙂