Cartea gesturilor europene


Am cumpărat într-o zi Gazeta Sporturilor, nu pentru că aş fi devenit peste noapte o adevărată microbistă, ci pentru că ofereau ca supliment o carte interesantă: Cartea gesturilor europene de Peter Collet (de altfel, nici nu m-am sinchisit să răsfoiesc paginile ziarului, nici nu îmi mai amintesc ce am făcut cu el). Este o carte de psihologie practică, cu un cuprins alcătuit din 28 de capitole (exceptând Introducerea) diferite prin tematică şi abordând elemente gestuale din cele mai diverse: de la explicaţii tipice ale limbajului mâinilor până la explicaţii referitoare la intimitate, înjurături, reţinere, punctualitate, etc. în concordanţă cu zona geografică aferentă. Voi oferi câteva informaţii extrase din carte care mi-au atras atenţia şi care m-au uimit, impresionat sau m-au făcut să îmi asum faptul că parcă acum ştiu puţin mai mult despre europeni. 🙂

Image

Din capitolul Cum ne adresăm, am învăţat că germanii acordă o mare importanţă titlurilor: „Toată lumea, sau aproape toată lumea, are un titlu, prin urmare fiecare este o individualitate bine definită. Cum spunea şi Jung despre Germania, aici nu există oameni obişnuiţi, aici eşti Herr Professor, Herr Geheimrat, Herr Oberrechnungsrat, folosindu-se chiar titluri mai lungi.” Atracţia faţă de titluri se datorează faptului că acestea îi categorisesc pe oameni, şi, deci, contribuie la ordinea societăţii. Titlurile însă îi definesc pe oameni în funcţie de ocupaţia pe care o au, aşadar partea negativă constă în faptul că ceea ce face o persoană devine în astfel de condiţii mai important decât ceea ce este. (pag. 18)

Tot din acelaşi capitol am găsit informaţii referitoare la felul în care şi-a făcut apariţia termenul de politeţe exprimat prin persoana a II-a plural adresată unei singure persoane. Se pare că, de vină este Imperiul Roman. Iniţial, acest imperiu îşi avea centrul la Roma, dar, pe măsură ce s-a extins, a trebuit să mai numească un împărat la Constantinopole. În jurul secolului al IV-lea d. Hr., supuşii au început să i se adreseze împăratului de la Roma cu vos, sugerând astfel că el reprezenta o pluralitate, ceea ce era adevărat într-un anumit sens, deoarece existau doi împăraţi. (pag. 22).

Limbajul mâinilor este un capitol din care am aflat câte ceva despre pocnitul din degete pe care, ce-i drept, îl folosesc şi eu din când în când. Se pare că şi acest gest este unul foarte vechi, des folosit în Roma antică, pentru a-i chema pe servitori. Petronius spune că atunci când un domn dorea oala de noapte, un mod obişnuit de adresare era zgomotul făcut de degetul mare şi cel mijlociu, gestul purtând numele de concrepare digitos. Faptul că acest semn era asociat cu servitorii, şi mai ales cu mersul la toaletă, poate explica de ce astăzi este privit ca o impoliteţe. (pag. 29) Personal, îl folosesc pentru a atrage atenţia sau pentru a sublinia ceva neaşteptat atunci când povestesc o întâmplare de amploare; nu m-am gândit niciodată ca poate fi considerat nepotrivit, poate că este într-adevăr nepoliticos atunci când facem acest gest pentru a ne adresa cuiva şi pentru a chema persoana respectivă în cazul în care avem nevoie de un serviciu.

Capitolul Curăţenia este unul extrem de interesant, pe alocuri chiar amuzant. Informaţiile care mi-au atras atenţia sunt cele conform cărora în perioada medievală era un lucru obişnuit ca amanţii să facă baie împreună înainte de a merge la culcare- nu din dorinţa de a fi curaţi, căci lumea oricum se spăla pe atunci din an în Paşte (literalmente vorbind), ci pentru că se pare că luxul unei băi împreună sporea plăcerea ce avea să vie.

De asemenea, se spune că regina Elisabeta I se spăla doar o dată pe lună, indiferent dacă avea nevoie sau nu. Situaţia era la fel de ‘murdară’ şi la francezi. Până în secolul al XVI-lea, francezii au reprezentat o adevărată naţie de hidrofobi, fapt datorat în mare parte de amploarea pe care o luaseră teoriile despre efectele nocive ale apei. Cărţile despre igienă recomandau ca murdăria şi mirosurile neplăcute ale corpului să fie îndepărtate prin ştergerea cu o pânză de in parfumată sau cu o poţiune obţinută din ierburi ori petale de trandafiri.

Henric al IV-lea era renumit pentru rufăria lui extrem de fină, pe care şi-o schimba în mod regulat. Acest lucru nu îl ajuta prea mult însă, căci după cum susţinea Mme Verneuil, regele împrăştia un miros de stârv. De fapt, se spune că mirosul intim al regelui era atât de puternic, încât viitoarea lui logodnică, Marie de Medicis, aproape a leşinat la prima lor întâlnire.

La partea cu Înjurăturile, demn de remarcat a fost faptul că termenul fuck e unul asupra căruia s-au formulat tot felul de fantezii privind originea lui, una dintre cele mai ciudate fiind că termenul este un acronim pentru Fornicate Under Command of the King, un edict regal care se presupune că fusese emis în vremea marii ciume. Oricum, cert e un lucru, termenul e unul apărut în jurul anului 1500. (pag.54 )

Capitolul intitulat Faţa oferă date importante despre râs: În secolul al XVI-lea a existat în anumite cercuri o aversiune clară faţă de râs, considerat a fi o bădărănie sau un semn al neseriozităţii. Melancolia, în schimb, era o adevărată modă în sfera emoţională, ceea ce se traduce probabil cel mai bine printr-o formă autoindusă a depresiei: ‘maladia elisabetană’. În plus faţă de eticheta socială şi melancolie, un alt factor îi descuraja pe britanici să zâmbească sau să râdă în secolul al XVI-lea, şi anume dantura stricată.

Aţi auzit despre deochi şi despre ce reprezintă? Credeţi în el? Aţi crezut? Cunoaşteţi persoane care încă mai cred? Eu da. Eu cunosc o grămadă de persoane care cred extrem de mult în deochi şi în puterea lui, ba mai mult, cunosc şi persoane care în ciuda faptului că au trecut de pragul copilăriei de ceva vreme încă mai poartă un fir roşu legat la încheietura mâinii pentru a fi ferite de un eventual deochi. Deochiului îi este adresat un întreg capitol în această carte şi se pare că este o practică de o vastă întindere, fiind cunoscută oriunde în lume, dar în mod special în bazinul mediteranean , unde oamenii au trăit cu spaima deochiului încă din preistorie. Etruscii, ca şi grecii şi romanii, credeau în puterea malefică a privirii şi îşi luau măsuri speciale de apărare, apelând la diverse farmece, amulete, gesturi şi descântece. (La sat, în România, în ziua de astăzi aceste descântece încă mai există şi sunt folosite constant pentru bebeluşii care plâng după ce au fost expuşi şi văzuţi de persoane noi.) Cărturarii din Grecia antică credeau că ochii emit raze şi că acestea erau modificate de caracterul sau starea persoanei emitente şi că oamenii predispuşi la a face rău erau invidioşii. Femeile erau cele care puteau dobândi temporar puterea deochiului, în special în timpul menstrei, când sunt impure, sau în timpul sarcinii, când deţin taina misterioaselor forţe ale creaţiei. Extrem de ciudat mi s-a mai părut şi felul în care este considerată o metodă eficientă de apărare împotriva deochiului cuprinderea testiculelor în palmă, fie pe dinăuntru, dar cel mai adesea pe dinafară. Uneori până şi femeile mimează gestul, folosindu-se de imaginaţie (e bine că  un asemenea  gest împotriva deochiului nu avem în România! măcar atât!)

La partea de Umor reiau doar ideea care relevă faptul că mai mulţi cercetători ai umorului, printre care şi Freud, au ajuns la concluzia că glumele sunt o armă camuflată- sub pretextul distracţiei se ascunde scopul lor real, acela de a răni persoanele căreia îi sunt adresate. Dar aici nu e nimic nou sub soare, e mai degraba întărirea celor ce le cunoşteam deja, de altfel, se şi spune în popor că lucrurile serioase se transmit în glumă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s