Publicat în Books, Română

Cartea gesturilor europene. (II)


Continuând cu gesturile, mă opresc de data aceasta la Sărut. Toată lumea ştie că francezii sunt fruntaşi la sărut; interesantă în acest capitol a fost informaţia referitoare la faptul că în timpul secolului al XVI- lea, întâlnirile între persoane de sex opus au continuat să fie însoţite din plin de contacte fizice, dintre care unele ni se par extrem de familiare şi astăzi. În afară de sărut mai exista o convenţie care le permitea bărbaţilor să atingă sânii femeilor în semn de bineţe, dacă erau apropiaţi, iar ea era tânără şi nemăritată.Image

Fac trecerea la capitolul intitulat Gesturi murdare unde se explică cu lux de amănunte gesturile oferite celui ‘încornorat’. Se pare că în Anglia, tot prin secolul al XVI-lea, nu era ceva neobişnuit ca un bărbat înşelat de soţie să se trezească dimineaţa şi să descopere că vecinii îi agăţaseră o pereche de coarne de faţada casei.

Image

Cât despre digitus impudicus după cum îi spuneau vechii romani sau gestul degetului mijlociu, după cum îl recunoaştem noi astăzi, ar fi multe de spus: e clar pentru noi toţi că gestul are o conotaţie falică. Poate că nu ştiam că este unul foarte vechi şi că grecii şi romanii îl foloseau drept o insultă cu referire la homosexualitate. Un alt gest anal este cel al expunerii feselor. Gestul exista, cu siguranţă, in sec. al XVI-lea, pentru că pe atunci Martin Luther pretindea că poate să -l alunge pe diavol arătându-i posteriorul. Marinarii francezi şi italieni aveau obiceiul de a-şi întoarce fesele în direcţia vânturilor nefavorabile, tot pentru a se proteja de ghinion, iar despre soldaţii scandinavi se ştie că îşi întorceau fundul către inamic cu credinţa că acest spectacol înspăimântător va toci ascuţişul săbiilor duşmane.

În capitolul Numele, apar explicaţii referitoare la tot felul de apelative pe care şi le-au făcut de-a lungul timpului unii altora englezii şi francezii. M-am oprit asupra faptului că francezii şi englezii monopolizează descrierile de practici sexuale. Casanova, unul dintre primii bărbaţi care au folosit prezervativul, îi spunea redingote d’ Angleterre (paltonul englezesc). Ceea ce francezii numesc astăzi une capote anglais (o pelerină englezească) englezii numesc ‘o scrisoare franţuzească’. Francezii parafrazează menstruaţia prin expresia avoir les anglais (a-i avea pe englezi), în timp ce homosexualitatea şi flagelarea sunt numite le vice anglais (viciul englez). Britanicii au pretins că practicile sexuale ciudate îşi au originea de cealaltă parte a Canalului, ei referindu-se la sexul oral ca la ‘stilul franţuzesc’ sau ‘arta franţuzească.’ ‘Sărutul franţuzesc’ este, fără îndoială, termenul care desemnează sărutul profund, ‘lecţiile de franceză’ se referă la învăţăturile primite de la o prostituată, iar pornografia este cunoscută deopotrivă sub numele de ‘ilustrate franţuzeşti’ şi ‘poze franţuzeşti’.

Ne oprim tot în Franţa când vine vorba şi de mirosuri. Aici lucrurile sunt mult mai relaxate când vine vorba despre aşa ceva, aici oamenii consideră că mirosurile trupeşti sunt atrăgătoare şi sexy. Chiar înainte de a se întoarce din campania în Egipt, Napoleon îi scrie Josephinei: ‘Ne te lave pas, j’arrive!’ -(Nu te spăla, sosesc!). Această evidentă slăbiciune pentru mirosurile corporale este mult mai pronunţată în Franţa decât în oricare ţară mediteraneană.

Facem o trecere bruscă şi ajungem la Punctualitate. Aici descoperim o categorisire a ţărilor în ţări dependente de timp, cum ar fi Anglia, Germania, Elveţia şi cele din Scandinavia, şi cele independente de timp: Spania, Portugalia şi Grecia, iar despre statul la coadă este subliniată ‘necesitatea’ acestuia în ţările comuniste: ‘Nu e nevoie de inteligenţa vrenui maestru rus pentru a înţelege că oamenilor care îşi petreceau viaţa aşteptând la coadă nu le mai rămânea mult timp pentru a răsturna sistemul.’

În capitolul Formule de adresare am găsit explicaţii în privinţa plecăciunilor cărora li s-au adăugat tradiţia sărutării mâinii, în speţă a celei stângi, care era considerată a inimii şi a cea a trimiterii unui sărut în direcţia persoanei astfel salutate.Image

Printre altele, am aflat şi că strâmbarea din buze este atât de familiară francezilor deoarece Franţa este o cultură a gurii.

Cât despre prolixitate, în Anglia lucrurile stau puţin diferit. ‘Nimeni nu te va acuza acolo că taci. Chiar dacă ai să taci vreme de trei ani, se va spune despre tine: Francezul ăsta este un tip tăcut, dar simpatic.’ În Franţa, în schimb, este nepoliticos să laşi o conversaţie să se stingă. În acest capitol mai este evidenţiată şi toleranţa pe care o au finlandezii faţă de tăcere care se corelează cu intoleranţa pe care o manifestă faţă de vorbitul simultan.

Închei cu informaţii din capitolul intitulat Toaletele. Creatorul toaletei cu jet este Sir John Harington, un fin al reginei Elisabeta I, care a construit două prototipuri, ambele având cisternă, vas, o ţeavă de jet, valvă, ţeavă de scurgere şi scaun de toaletă. De abia peste 200 de ani a fost şi folosită. Între timp, englezii, ca şi cei de pe continent au utilizat oliţe de noapte, pe care le goleau într-un canal sau în şanţul drumului, acest lucru făcându-se fără niciun avertisment prealabil. Totuşi, locuitorii din Edinburgh erau mult mai atenţi decât alţii, pentru că, înainte de a zvârli conţinutul oalelor de noapte în capul trecătorilor, strigau: ‘Gardyloo!’, expresie adaptată din franceză.

În timpul şederii sale în Londra, Casanova menţiona cum s-a dus în parcul St. James ‘să privească frumuseţile, plimbându-se, călărind şi conducând trăsuri’, dar a fost oripilat să descopere ‘6 sau 7 oameni care-şi făceau nevoile în tufişuri cu părţile ruşinoase la vedere.’ El i-a mărturisit contelui de Pembroke că a găsit acest spectacol absolut dezgustător. Interlocutorul a ridicat puţin din umeri, spunându-i că e ceva absolut normal. (asta îmi aminteşte şi mie despre stupoarea mea când am realizat că în Andaluzia lumea în baruri şi tot felul de bistro-uri aruncau mizeriile, indiferent de natura lor, pe jos, iar la întoarcere spre Franţa, camaradul meu de drum- dus şi întors-  m-a întrebat despre cum mi-a plăcut şederea mea în Spania, iar când eu i-am spus despre stupoarea-mi, el a răspuns, ridicând uşor din umeri, într-o franceză frumoasă cu accent spaniol: ‘ça arrive!’ 🙂

Revenind la capitolul de care discutam mai sus, în Franţa, acest aspect public al defecaţiei a devenit chiar parte a etichetei regale. Ludovic al XIV-lea, de exemplu, îşi trata scaunul de toaletă ca pe un tron, şi nu se dădea în lături să ofere audienţe stând pe el. Poate că şi de aici expresia atât de utilizată despre tron.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s