Mistralul când bate nu se joacă. Este un vânt serios şi frumos. Îşi desfăşoară activitatea în Provence, iar iarna se dă mereu în spectacol. Iarnă care, în Provence, e însorită. Cerul este senin mai mereu. Lumină este din plin, însă când bate acest vânt temperaturile scad considerabil şi se face rece, rece. E frig cu soare. Şi soare cu dinţi!

Aşa era când am ajuns eu în Baux de Provence. Soarele de pe cerul albastru deschis îşi arăta dinţii rău de tot, dar sunt sigură că totul se datora vântului. Eu iubesc vântul de când mă ştiu astfel că, în Provence, alături de Mistral, m-am simţit de fiecare dată ca acasă.

Minunata localitate este situată în munţii Alpilles din sudul Franţei, cocoţată undeva sus, pe o stâncă sau chiar un platou muntos la o înălţime considerabilă. Se bazează exclusiv pe veniturile din turism, iar populaţia este una micuţă, puţin peste 400 de locuitori în 2008. Pitorescul este definiţie a regiunii Provence, iar Les Baux de Provence nu reprezintă deloc o excepţie de la regulă. Ba din contră, întăreşte regula. De fapt, Provence, ca regiune, e frumoasă în fiecare colţişor şi are de oferit privelişti spectaculoase la tot pasul. Cunoscătorii vor aproba cele spuse de mine. Totuşi, ca să fiu credibilă şi necunoscătorilor, cărora le recomand cu căldură acest loc, adaug câteva poze din arhiva personală.

 

(ursuleţii din geamurile clădirilor din Provence m-au fascinat: şi acum regret că nu am întrebat pe nimeni dacă există o semnificaţie aparte pentru acest gest sau e doar o modalitate de înfrumuseţare a locurilor, clădirilor)

 

(activitate desfăşurată, după cum lesne se vede, în pragul sărbătorilor de Crăciun, undeva la început de decembrie)

 

 

 

(localitatea deţine şi un vechi castel cu care se mândreşte, din nefericire nu am avut suficient timp la dispoziţie să intru în castel căci mini excursia aceasta a durat doar o zi.)

 

Însorit, nu? Fotografie făcută din localitate. Sunt sigură că am folosit zoom-ul.

 

 

Pentru turişti şi nu numai. Aceste creaţii artizanale minunate se folosesc în Provence. Se pun pe pereţii faţadei caselor. Reprezintă o marcă a zonei. Preferaţii sunt greierii, iar cei mai mari au şi baterii şi cântă. Am văzut nenumărate căsuţe şi case prin tot Provence-ul afişând cu mândrie pe faţada casei greieri şi buburuze. Şi nu doar în casele din localităţile rurale.

 

Localnici…sau nişte pisici aristocrate…spun asta doar pentru că sunt franţuzeşti, oricum cam grăsuţe. Sigur nu coboară deloc din localitate!

Pe final, un brad într-un colţ din Les Baux. Cred că aştepta cuminte să nu mai fie uitat şi să-l împodobească şi pe el cineva.

 

În schimb, măslinul era gata pregătit:

 

Şi acum serios, ce poate fi mai frumos decât un măslin împodobit de Crăciun în chiar inima Provence-ului? Vă spun eu: clinchete de zurgălăi. Zurgălăi ca la noi, ca la români. Spun asta pentru că pentru mine peisajul a fost complet. Această ultimă poză a fost făcută într-o altă localitate în drumul nostru spre casă, nu îmi mai amintesc numele, ştiu că am oprit pentru că se desfăşura un târg mare de Crăciun cu produse provensale, iar însoţitoarea mea dorea să-şi viziteze tatăl care vindea şi el ulei şi preparate din măsline făcute toate de mâna lui. Când am ajuns în localitate şi am coborât din maşină pe toate străduţele satului se auzea un colind vesel românesc. Se auzea atât de bine încât am crezut că erau nişte lăutari neaoşi care ofereau un spectacol prin apropiere pe undeva. Nu a fost aşa, de fapt muzica se schimba şi se puneau melodii reprezentative sărbătorii din întreaga lume, a urmat apoi o melodie din Spania.

Ce vreau eu totuşi să subliniez e că atunci am simţit că nimic nu e întâmplător sau că întâmplarea în sinea ei are un scop pe care fie că îl aflăm la un moment dat, fie că nu, dar care totuşi creează nişte momente de pură încântare şi fericire de moment extraordinară. De moment pentru că totuşi fericirea e relativă, dar asta nu mă opreşte să nu zâmbesc ori de câte ori îmi amintesc.