Fata care a adormit nu este un copil obişnuit, unul care să primească un cadou de Crăciun. Un alt, oarecare, cadou. Fata ‘cu sandalele sub pernă’ este un copil al Bărăganului. Acolo s-a născut, acolo a crescut. Este un copil al unei familii de bănăţeni de etnie sârbă deportaţi în acel loc la comanda autorităţilor comuniste ale acelor vremi.

‘Vremelnicii şi întâmplătorii stăpâni ai clipei’ au decis şi au pus la cale această deportare în masă a unor oameni muncitori şi de vază din Banatul vremurilor respective. Au fost denumiţi ‘titoişti’, au fost consideraţi ‘pericole’ ale regimului şi au fost denigraţi într-atât încât să fie lăsaţi fără nimic după ani de muncă, oferindu-li-se, în schimb,  ciulinii Bărăganului, câteva scânduri şi cuie pentru a-şi ridica un acoperiş nou  şi cerul liber.

Povestea lor tristă începe într-o noapte de Rusalii. Mulţi veneau de la ‘joc’, de la tradiţionalele rugi bănăţene care celebrează hramul bisericilor (fiecare sat, comună are ruga în corelaţie cu o anumită sărbătoare ortodoxă) şi ajungeau acasă unde erau înştiinţaţi că au câteva ore la dispoziţie să îşi împacheteze din bunuri, atât cât puteau evident, căci vor fi puşi într-un tren şi trimişi departe. În tren erau puşi  în acelaşi compartiment cu vitele, animalele pe care au reuşit să le lege de căruţa cu lucruri.

S-a stârnit panică. Plânsete, urlete, frică. Le era teamă de Siberia. A fost însă o ‘siberie’ românească. Au ajuns acolo şi nu aveau nimic în afara puţinelor lucruri pe care au reuşit să le ia cu ei în noaptea cruntă de Rusalii.

Mărturisirile fiecărui deportat în parte, ani buni după, sună la fel. E ca o poveste unică. Lipsesc şi acum răspunsuri. Oamenii nu ştiu, în mare parte, de ce au fost deportaţi. Toţi vorbesc despre nevoile şi greutăţile de care s-au lovit în Bărăgan. Toţi vorbesc despre regim, despre absurd, despre viaţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

Cartea citită se numeşte Golgota Bărăganului, iar autorii sunt Miodrag Milin şi Liubomir Stepanov.

O recomand cu căldură.

‘Aveţi resentimente?

Nu. Cei mai în vârstă decât mine au, dar sunt incapabili de a face rău.’

 

‘Şi acum, după atâţia şi atâţia ani, mă uit la deportaţii noştri.

Soarta i-a privat de multe. Pe noi, incomparabil mai puţin.

Şi totuşi, ei au dobândit ceva ce nouă, celorlalţi, ne lipseşte.

Ei au dobândit dreptul să nu-şi plece niciodată vinovat privirea pentru că fuseseră exilaţi. Pe când noi?…’