Vineri, a IV-a oră (în limbaj şcolar!) mi-am suplinit o colegă şi am mers la o clasă de-a V-a la care nu predau.

Copiii erau toţi curioşi (…şi cuminţi) pentru că nu mă cunoşteau şi aşteptau cu nerăbdare să vadă cum va decurge şi această oră (fusesem la ei şi cu o oră înainte şi atunci am discutat puţin  un fragment din ‘În casa bunicilor’ de Ionel Teodoreanu. Lecţia a avut un mare succes, deşi eu nu sunt profesoară de română; probabil am reuşit să transmit prin cele spuse câte puţin despre pasiunea pe care o am pentru literatură!


Cea de-a doua oră pe care o suplineam era de dirigenţie, prilejul perfect de a le oferi cuvântul celor mici. Aşa că, rând pe rând, am început să îi pun să vorbească despre ei, pe ici, pe colo, ajutându-i cu nişte întrebări. După mai multe voci încântate că, în sfârşit, cineva îi ascultă şi pe ei am ajuns la un băieţel blonduţ, îmbrăcat într-o bluză roşie, cuminţel şi timid. L-am întrebat aşa: ‘Ce-ţi place ţie cel mai mult şi mai mult, şi mai mult să faci?’.

Mi-a răspuns cu glas entuziast, în propoziţie,aşa cum l-a învăţat doamna învăţătoare: ‘Mie cel mai mult şi mai mult, şi mai mult  îmi place să merg pe deal cu vacile cu bunicul meu!’

În clasă s-au auzit mocnit câteva râsete, dar am avut grijă să le stăpânesc şi să explic acest răspuns minunat. Lor, copiilor, le-am explicat altfel.

Mie mi-am explicat după cum urmează în cele de mai jos.

Dincolo de pantofi sport Nike, de telefoane de ultimă generaţie, de copii răsfăţaţi, de impresii pre-adolescentine, de haine de la mall, există astfel de copii, de la ţară ce-i drept, care se bucură cu sinceritate de bunicul lor care nu le cumpără Ipod-uri şi laptop-uri, dar care îi scot la plimbare pe deal cu vacile. Câţi ar îndrăzni să recunoască un lucru atât de simplu, care îi bucură atunci când îl fac, dar care poate ar putea fi privit ciudat, banal, neinteresant de către cei de lângă ei, cei pe care încearcă să-i impresioneze? Şi includ aici şi oamenii mari, adulţii ce suntem noi…

Şi da, iarăşi am mai învăţat ceva de la un copil! 🙂