Pânza de păianjen


Povestea mea cu romanul românesc de dragoste e una lungă, dar nestatornică. A început undeva prin liceu când l-am citit pe Camil Petrescu (atât Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, cât şi Patul lui Procust) şi s-a continuat tot cam pe atunci cu Rusoaica lui Gib Mihăescu şi Adela lui Garabet Ibrăileanu. Sunt sigură că au mai fost şi altele, dar memoria nu mă ajută prea mult acum. Oricum, s-a cam oprit pe acolo dorinţa mea de a dori să recitesc astfel de cărţi…până nu demult când un strop de răzgândire m-a făcut să pun mâna pe Pânza de păianjen a Cellei Serghi.

Nu regret. A fost interesantă revenirea. Am citit la un moment dat un sfat dat de cineva care spunea că, atunci când citim o carte în care nu găsim paragrafe demne de reţinut sau de urmat, am putea la fel de bine să abandonăm cartea respectivă fără regrete. Pare un sfat util până într-un anumit punct, dar cum eu am terminat Litere nu reuşesc să ţin cont de sfaturile practice şi, ori de câte ori, dau peste o carte care nu mă înspiră nu renunţ la ea chiar şi aşa căci m-aş simţi ca o persoană care abandonează un copil undeva pe un drum oarecare. Aşa că, citesc cartea până la sfârşit şi chiar dacă, pe alocuri, drumul lecturii pare anevoios, subiectul nu mă inspiră, personajele nu mă fac să mă regăsesc în ele şi aşa mai departe, nu renunţ ca în final să găsesc, de fiecare dată, ceva bun din tot ceea ce am parcurs.

Cartea Cellei Serghi e o poveste de viaţa, e destinul unei tinere mult prea sensibile şi naive lumii în care trăieşte. Diana Slavu, ca personaj, oferă răgazul multor tinere cititoare de a se regăsi în gândurile ei pe plan personal.

E mai greu cu visătorii, mereu mi-am spus asta. Personajul principal e un visător zdrobit. E frumos felul în care autoarea a reuşit să contureze atât de delicat gândurile personajului feminin pe care l-a creat. Tonul este unul melodramatic. Sfârşitul romanului pare a fi de happy-end, dar nu e deloc convingător. Se deschide o nouă lume Dianei şi totuşi cunoscătorii ei (în cazul de faţă, cititorii) ştiu că, indiferent de ce i se va întâmpla bun pe viitor, Diana va fi nostalgică, nefericită căci aşa e ea, aşa îşi aşterne gândurile şi aşteptările.

Image

Dragostea mea pentru mama a început prin compătimire. O vorbă pe care o folosea mama des era ‘sacrificiu’.

N-am cunoscut un optimist mai lipsit de înţelegerea realităţii ca tata.

Şi tot de la bunica ştiam că dacă vrei să ţi se îndeplinească o dorinţă, trebuie să crezi că ea n-are sorţi de izbândă, să te îndoieşti, să fii neliniştit cu tot dinadinsul.

Când am spus că nu trebuie şcoală, nu trebuie! O fată cumsecade, cu mai puţină şcoală şi mai puţine mofturi, e fericită când o cere de nevastă un băiat modest.

Dacă îţi dai seama numaidecât de punctul greşit şi ai curajul să desfaci până acolo, totul se mai poate îndrepta. Alteori îţi dai seama târziu, când lucrul este prea avansat, şi, neavând curajul să desfaci, îţi spui: „Lasă, voi căuta să dreg pe cât se poate, nu se va băga de seamă. Ce Dumnezeu, nu e decât un punct greşit!…” Dar atunci te poticneşti la fiecare rând, şi ochiurile greşite se-nmulţesc, şi nu mai ştii cum să repari greşeala dintâi.

E vorba din popor care spune că, dacă vrei să fii fericit, trebuie să închizi un ochi. Eu ar trebui să-i închid pe amândoi…

Când ştii unde vrei să ajungi, de ce să mai ocoleşti?

Nu e uşor să suporţi viaţa când eşti treaz…

Încep să înţeleg că părăsirile sunt dureroase aproape independent de sentimentul dragostei.

Ce e, totuşi, cel mai trist în această carte e că personajul princial, Diana Slavu şi-a dorit mereu o dragoste mare, intensă care să o facă fericită şi, din păcate şi-a canalizat mereu  sentimentele în acest sens asupra unor persoane care nu meritau. Suferinţa ei a fost de fiecare dată mai mare. E curios cum, cititor fiind, devin cu uşurinţă complice la adulterul Dianei şi o aprob, deşi până şi amantul nu reuşeşte decât să-i facă foarte mult rău. După cum spuneam e o poveste de viaţă, despre dorinţa de a atinge fericirea doar prin iubire. Cella Serghi a spus deschis: „Cred că nicio carte nu rezistă dacă nu zideşti în ea o parte din sufletul tău.” sau „Eu voiam o carte, una singură, din şi despre viaţa mea. Convinsă că am să mor tânără, voiam să supravieţuiesc.” 🙂

Recomand cartea iubitorilor genului acesta de proză.

Un gând despre “Pânza de păianjen

  1. Pingback: Lecturi 2013 | comfortcry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s