Meseria de bunică


Recunosc, ori de câte ori vedeam bunici şi bunicuţe ţinându-şi de mână nepoţeii îmbrăcaţi cât mai fistichiu prin Piaţa Operei din Timişoara, primăvara, cu soare, cu baloane, la plimbare, cu mult entuziasm şi fericire, simţeam o urmă de regret că eu nu am avut o asemenea relaţie cu bunicii mei. Ai mei nu m-au plimbat, cocoloşit, răsfăţat, alintat niciodată…ba mai mult, bunica din partea tatălui invoca toate numele verişoarelor mele până ajungea şi la al meu, iar cea din partea mamei nu prea ştie română, iar eu nu ştiu ucraineană, astfel că nu prea putem conversa aşa cum trebuie, plus că ea e mai departe de mine. Bunicul din partea tatălui a murit când aveam eu 5 ani, iar cel din partea mamei e alături de bunica maternă în Maramureş. Singura diferenţă e că el ştie româna!

Vorbind la modul general, şi colegii mei de generaţie, prietenii de vârsta mea nu au avut o relaţie atât de strânsă cu bunicii lor. Desigur, în familie există şi existau fără doar şi poate sentimente şi afecţiune între nepoţi şi bunici, doar că acum, matură fiind, observ o diferenţă.

Bunicii sunt din ce în ce mai implicaţi în ziua de astăzi de soarta nepoţilor şi, credeţi-mă, se implică în cel mai direct mod posibil! Nu o să-mi răscolesc memoria foarte mult şi vă pot da câteva exemple din experienţa ultimelor două săptămâni.

Una s-a întâmplat la şcoală unde o bunică a venit de mână cu nepoţelul de clasa a 3a căruia eu îi predau engleză pentru a-mi spune cât de nefericit este elevul respectiv că nu se descurcă la materia mea şi că şi-ar dori să îi acord un tratament mai special. Acum, sinceră să fiu, mi-a fost drag gestul bunicii, în sensul că femeia şi-a văzut nepoţelul necăjit şi s-a gândit aşa cum a crezut ea mai bine că poate să-l ajute… Şi ea se simţea neajutorată căci biata femeie nu  ştie limba engleză şi nu putea să îl ajute la teme. Plus că era o femeie simplă şi cu mult bun simţ iar felul în care şi-a spus off-ul m-a înduioşat. Ideea e că, într-adevăr, copilul respectiv nu se descurcă la engleză, efectiv nu are înclinaţie spre limbi străine, lui îi place matematica, lucru pe care l-am şi explicat bunicii. Cât despre tratament preferenţial….hmm….dacă ar fi să fie aşa, ar trebui să stau 24 de ore din 24 pentru a acorda tuturor atenţia pe care şi-ar dori-o părinţii, de fapt bunicii, iar o oră de engleză ţine 50 de minute şi în clasă sunt peste 20 de elevi.

Apoi, o altă bunică, de data aceasta, o vecină apelează cu încredere la serviciile mele ori de câte ori viaţa este grea pentru nepoţel şi nu merge treaba la engleză. Acesta nu îmi este elev. Şi vine frumos cu caietele, denigrează profesorul de la clasă în faţa mea, căci doar profesorul respectiv este singurul vinovat că nepoţelul nu a înţeles lecţia (şi fie vorba între noi, băieţelul respectiv nu poate prea multe!) şi fain frumos eu mă pun să îi explic lecţia din nou. Ah, da, pro bono în mod evident…că sunt fată de treaba! Tot ea povesteşte cum şi-a înscris nepotul la lecţii de muzică, învaţă un instrument şi cum de 2 ori pe săptămână merge personal cu el la meditaţiile respective pentru a se asigura că totul decurge cum trebuie! În condiţiile în care bunica respectivă a avut două fete de care nu s-a ocupat şi care de abia dacă au terminat un liceu…

Mai cunosc un elev pe care îl meditez care îşi rezolvă toate problemele şcolare cu bunica, nu cu mami, nu cu tati, nu cu fraţii. Bunica în sus, bunica în jos! Ea îl acoperă când face tâmpenii, îl încurajează când primeşte o notă mică, îl susţine când are o iniţiativă, îi plăteşte meditaţiile şi se interesează de programul lui.

Iar chiar în seara asta o altă bunică mi-a călcat pragul casei pentru a rezolva tema nepoţelului la matematică. Şi experienţa asta mi-a reamintit că m-am tot gândit la subiectul ăsta şi iată-mă scriind despre el. Această cea din urmă bunică este mai tot timpul în stare de ebrietate. E mai veselă de felul ei şi totuşi în seara aceasta a venit sobră la mine cu tema, cu manual şi caiet (fără nepoţel), cu creion şi ochelari să rezolvăm tema la mate. Şi nu numai că am rezolvat-o, dar nu a plecat până nu a înţeles şi ea ce am făcut şi cum am făcut pentru a şti cum să poate să-şi ajute nepotul data viitoare. 🙂 Şi să ştiţi că putea efectua calculele respective şi singură, cu creionul pe hârtie, nu cu un calculator. Şi tot ea mi-a spus că a mai apelat la o elevă care tocmai ce terminase liceul şi nu a ştiut să o ajute. (Eleva respectivă şi-a picat bacul, ceea ce conduce la o altă discuţie, dar poate într-un post viitor!- Doamne ajută cu camerele de filmare: o iniţiativă de nota 20!) Cu drag am ajutat-o şi mă bucur că a înţeles şi ea. Şi ştiţi care e problema cu manualele noi ce par atât de inaccesibile bunicilor? Limbajul pompos, metodele de rezolvare „şmechere”, cerinţele multiple şi introducerea literelor la rezolvarea unor probleme de aritmetică când de fapt era vorba de nişte adunări şi scăderi de ordinul sutelor… pentru că totuşi era vorba de clasa a 2a.

Repet, vorbesc aici doar despre ultimele 2 săptămâni că dacă ar fi să scriu toate relaţiile strânse între bunici şi nepoţi observate în ultima vreme nu aş mai termina! 🙂

Întrebările pe care mi se pun sunt următoarele.

Oare unii bunici au greşit în calitate de părinţi şi acum înceară „să-şi spele păcatele” când vine vorba de nepoţii lor? Oare este vorba de o mai multă maturitate şi o mai multă experienţă care îi face pe bunici să fie aşa? Oare devenim cu toţii mai docili cu vârsta şi mai uşor impresionabili când vine vorba de cei mici? Oare părinţii nu mai sunt atât de părinţii cum erau în trecut? Oare ei nu mai au timp de copiii lor şi îi lasă pe mâna părinţilor? Să fie asta o consecinţă a societăţii actuale când, cel puţin la noi în ţară, mulţi părinţii au plecat la muncă în străinătate şi şi-au lăsat fiii şi fiicele cu bunicii? Oare?…Oare?…

Oricum meseria de bunică pare foarte grea! Şi doar aşa, ca fapt informativ, pe măsură ce scriu mi-am amintit de o discuţie pe care au avut-o directoarele din şcoala în care predau anul trecut. Cea cu mai multă experienţă ca bunică îi explica celei mai tinere care îşi aştepta primul nepoţel că o să vadă, că e ceva special când devine bunică, că e un sentiment aparte…că schimbă ceva în interior.

Nu ştiu ce să zic, să fie oare faptul că la vârsta a treia viaţa în sine pare un miracol şi că un copil aduce mai multă speranţă? Şi iarăşi revin la întrebările mele care încep cu „oare?”! Sunt sigură că pentru toate există un răspuns, unul pertinent, dar sinceră să fiu,  întrebările astea din capul meu parcă nu se mai termină….

Ce bunici cuminţi! Să fie sănătoşi şi să ne trăiască la toţi!:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s