5.50. Dis de dimineaţă. La autobuz, doar eu şi un grup de vreo 4, 5 bărbaţi, toţi din aia de vârsta a doua, sau cum le mai spun eu, cei libidinoşi… că tare ciudaţi mi se mai par mie bărbaţii la vârsta respectivă.  În fine, ajung, la intrarea în autobuz îl întreb pe şofer din uşă la cât pleacă şi dacă mai am timp să dau o fuga să-mi cumpăr o cafea, ceva…Mi-a spus că era închis la magazinul respectiv. Apoi îi spun că nu-i nimic că mă duc la non-stop. „Non-stop- ul e şi el închis!” spune şoferul (şi nu, nu glumea!). Omul, în bunăvoinţa lui, îmi îndreaptă paşii spre o bodegă care era deschisă la ora aia. Bâlbâindu-mă, îi spun că e în regulă, că m-am răzgândit, că nu mai vreau, că mi-e bine aşa…Urc, uşor împiedicat, până la el şi îi cer un bilet până la Timişoara. Mă întreabă dacă am vreo reducere… Ori m-a crezut studentă, ori handicapată (că tocmai ce mă împiedicasem), ori suferindă…Habar nu am! Îi spun că nu, moment în care dintr-un scaun de autobuz se aude un bătrân care spune hotărât: „Normal că are reducere, uită-te la ea! Domnule şofer, faceţi o reducere la domnişoara! Sau nu, mai bine, uitaţi aici un cupon de pensie din partea mea ca să nu plătească tot!” Eu încă nu eram suficient de trează ca să-mi dau seama ce se întâmplă când şoferul îmi dă un bilet redus substanţial  şi îmi pune restul în mână.

Şi nu, nu a fost cuponul. A făcut până la urmă şoferul o reducere de la el. Dar chiar aşa, de era cuponul, nu ştiu cum ar fi trebuit să fi reacţionat! Să-i fi stricat bucuria bătrânului refuzându-l sau să fi profitat de bunătatea lui?!

Până la urmă, m-am dus stingheră spre un scaun din fundul autobuzului. În tot acest timp la radio cânta Cotabiţă. Şi pe cuvântul meu, acolo în spatele autobuzului, aşezată şi cuminte, cu bilet redus cu tot, mi s-a părut melodia lui Cotabiţă cea mai frumoasă din lume!

Culmea ironiei melodia respectivă se numeşte „Domnişoară, nu pleca!”.

Cred că par cam neajutorată dimineaţa! 🙂