În urma unei discuţii extrem de constructive cu o prietenă am ajuns la concluzia că totul este foarte relativ atunci când vine vorba de felul în care noi ne percepem pe noi şi în felul în care, în acelaşi timp, cei din jurul nostru, apropiaţi sau mai puţin apropiaţi, ne văd.

Aşa cum perechile de ochi sunt diferite, tot aşa şi cu părerile.

Fata aia sigură pe ea, care îşi permite să călătorească mult singură prin străinătate, care are un job la oraş, care primeşte multe flori şi multe cadouri şi are prieteni cool prin prisma celorlalţi e, de fapt, sătulă de solitudine şi de călătorit solitar, se simte departe de prieteni căci ei sunt în altă localitate, e sătulă până peste cap de toate hârtiile pe care trebuie să le facă la job şi de colegii răi pe care îi are. Dar astea nu se văd…

La fel, cuplul ăla fericit care nu se ceartă niciodată, iubirea perfectă, împreună din liceu şi până-n ziua de astăzi, bogaţi, tineri şi frumoşi, cu slujbe bine plătite şi care-o ţin doar în petreceri nasc invidii, dar doar ei ştiu că el a fost la un pas de moarte şi că a învins cancerul şi că orice clipă e un dar sau că mereu stau cu frica-n sân că boala ar putea oricând recidiva. Dar asta, nu, nu se vede…

Femeia inteligentă, care vorbeşte frumos, apreciată aparent de toată lumea din jur, într-o funcţie de conducere, provenind dintr-o familie înstărită e invidiată, contestată, vorbită de rău căci a primit acel job mult râvnit în oraş, dar ea ştie cât a muncit şi cât de greu i-a fost atunci când pentru a alege această cale a trebuit să facă un compromis foarte mare, unul care nici acum nu o lasă să dormă bine noaptea. Sau care o face să plângă atunci când îşi aminteşte…căci uneori trebuie să renunţăm la oameni, şi de abia apoi ne pare rău şi ne gândim la cum ar fi fost dacă ar fi fost…Sau dacă am ales bine… Şi iarăşi nu se vede!

În fine, ideea e că această relativitate poate face bine sau rău. Până la urmă lucrăm la o imagine pe care o creăm despre noi, sau poate că ni se formează una irelevant de ceea ce am fi vrut noi să demonstrăm. Personal, m-am regăsit în ambele poziţii de multe ori. La fel de personal, am vizualizat oameni în diferite ipostaze, înainte şi după ce i-am cunoscut mai bine. Şi totuşi cred că fiecare e cu propriul lui cântec interior, iar cei din afară aud poate că, doar un vers sau un ritm, rupt de context adesea.

p.s. Orice asemănare cu persoane reale e pur şi simplu întâmplătoare. Dar totuşi să ştiţi, când am scris, cam pentru fiecare exemplu mă gândeam la cel puţin două sau trei cazuri pe care le cunosc. Şi vă mai doresc să nu vă regăsiţi în exemple! 🙂