Sunt multe şi sunt alambicate toate. Şi nici nu ştiu de unde să încep. Oricum gândurile mele, cam astea de peste săptămână sunt cam toate în legătură cu cei cu care lucrez, adică sunt legate de piticii de la şcoală.

Numai că am un gând legat şi de animale. În şcoală există un elev cu probleme, de fapt, există mai mulţi şi aşa se face că eu predau la clasele respective….adică aşa a fost decis de colega mea de engleză care la începutul anului a venit fain frumos cu lista cu clasele, şi-a luat ce a vrut şi mi-a dat mie ce a mai rămas. (Şi da, de când lucrez cu contract de muncă am şi uitat ce mai însemna pentru mine termenul de colegialitate, efectiv oamenii mari, colegi cu mine, nu mai ţin cont de aşa ceva! Mult egoism într-o singură sală profesoarală şi când le mai spun ce cred eu despre ce văd şi ce mă înconjoară îmi spun că aşa e peste tot….iar ei par mulţumiţi de starea lucrurilor în continuare şi îşi zâmbesc fals la masa rotundă pe care o ocupă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!)

Revenind la elevii problemă. Sunt un grup, vreo 4 sau 5, nu învaţă nimic, distrug orele, sunt bătuţi acasă şi nu înţeleg lucrurile altfel decât bătuţi fiind. Astfel că, la şcoală, unde nu-i bate nimeni, nimic nu-i poate ţine în frâu. Orice metodă aş fi încercat la ei nu funcţionează, cel puţin la vreo 2. Vorbitul frumos, încurajatul, egalitatea, desene, melodii, activităţi de grup, imagini, scosul la tablă alături de elevii cei mai buni, laudele, etc. etc. sunt toate în van. Ei sunt pierduţi!

Şi credeţi-mă nu greşesc deloc când spun asta căci aceşti copii au nevoie de o expertiză psihiatrică, psihologul de la şcoală este cu mult depăşit în cazurile de faţă.

Am auzit despre aceşti elevi că schingiuiesc pisicuţele şi căţeluşii de pe stradă. Îi prind, dau cu ei de asfalt cu multă ură şi cruzime, îi ucid! Da, nişte elevi de clasa a III-a şi de clasa a IV-a fac astfel de lucruri, ucid animalele respective şi nu vreau să intru în detalii, dar nu se opresc în acel punct. Adevărate vivisecţii pe bietele animale!

Întâmplarea face ca joi dimineaţa, în pauza mare, unul dintre aceşti elevi s-a dus să provoace un câine care îşi vedea bine merci de treabă, s-a dus să tragă de el, să-l călărească şi să-l lovească, ba mai mult să-l ia şi să-l arunce peste colegii lui ca aceştia să fie muşcaţi de câinele respectiv. Rezultatul a fost că bietul animal l-a muşcat pe copil.

Iar acum puteţi să spuneţi ce vreţi, dar eu sunt de partea câinelui. Câinele era sănătos, liniştit, vaccinat, cunoscut de copiii din preajmă şi nu făcea niciun rău la nimeni.

Bineînţeles, toată lumea s-a alarmat. L-au dus pe copil la spital să-i facă vaccin. Nu reuşea nimeni să dea de părinţiii lui: am înţeles că are o mamă bolnavă psihic (ceea ce mă surprinde deloc) şi un tată vitreg care este extrem de violent (nici aici, nimic nou sub soare, adică nimic surprinzător!) Au dat într-un final de ei, au discutat cu tatăl vitreg, nepăsător….de fapt, poate că erau mai fericiţi dacă s-ar mai fi scăpat de un plod de la masă.

…………………………………………………………………………………………………………………………….

Joi, după-amiază, eram la un băieţel acasă pe care îl meditam la franceză. Un băieţel excepţional, mega isteţ şi curios, clasa a 4a, aparţinând unei familii de oameni respectaţi şi care stau bine din punct de vedere material.

Îl testam din câteva verbe neregulate pe care trebuise să le înveţe când deodată se aude soneria la uşa apartamentului. Eram doar eu cu băieţelul respectiv. El, cuminte, se ridică în linişte de la masă ca să vadă pe vizor cine e la uşă. L-am lăsat.

Atent, se apropie de uşă, se ridică încet pe vârfurile degetelor să vadă ce e dincolo de uşă, nu reuşeşte….şi atunci îşi trage un scaun, se urcă pe el în cea mai mare tăcere şi priveşte.

Eu, văzând toate încercările lui de a reuşi să vadă ce e pe vizor, modul silenţios în care s-a desfăşurat totul, felul în care şi-a tras scăunelul, am crezut că mor de dragul lui acolo, pe loc! 🙂 De parcă ar fi fost copilul meu…

Se dă jos de pe scăunel şi îmi spune că sunt doar copiii. Intrigată, mă uit şi eu pe vizor şi nu văd nimic, apoi în următoarea secundă într-adevăr văd un copil. Îl recunosc. Îi deschid uşa şi aud: „daţi-mi şi mie o bucată de pită!” daţi-mi şi mie o bucată de pită!”. Mă uit la el din uşa deschisă şi îi spun pe nume! Nu mă recunoaşte din prima, îşi mai repetă poezia, apoi îl aud ţipând „Doamna de engleză!….”şi o ia la goană!

În cazul în care nu aţi realizat deja, micul cerşetor din dupa-amiaza aceea era chiar băieţelul muşcat de câine în dimineaţa aceleiaşi zile! Muşcat, muşcat..dar părinţii l-au trimis la datorie imediat ce a ajuns acasă şi nu oriunde, ci în locurile în care stau cei care au o stare financiară mai bună.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

1. Oricât de crudă aş părea, astfel de copiii, nu au ce căuta în şcolile cu copiii normali. Sunt cruzi şi violenţi şi oricând le pot face rău celorlalţi. Ei au nevoie de ajutor.

2. Mi-e extrem de ciudă că astfel de oameni fac copii în România! Dle, ei se înmulţesc, ei fac dragoste, ei nu se protejează, îşi fac urmaşi şi apoi îi trimit la cerşit. Ei cresc natalitatea ţării. Motiv care pe mine mai mult mă îngrijorează decât să mă bucure. Decât cu o aşa natalitate, mai bine fără copiii…

3. Copilul pe care îl meditam este un copil naiv şi foarte prietenos. Poate oricând să deschidă uşa unui astfel de copil, bucuros că ar avea companie de joacă atunci când este singur, chiar şi preţ de un minut. Nu vreau să-mi imaginez ce urmări ar fi putut avea un astfel de gest. Furtul pare a fi cel mai neînsemnat lucru care ar fi putut avea loc!

4. Ştiţi Prinţ şi cerşetor?  Ei bine, recunosc. Am fost şi impresionată cum o uşă, doar o simplă uşă, a despărţit preţ de câteva minute nişte copii de aceeaşi vârstă, dar cu situaţii atât de diferite. Şi mi s-a părut trist şi crud şi inechitabil. Şi mă întreb când va fi egalitate pe acest pământ….va fi vreodată?. Nu că ar fi vina nimănui în cazul de faţă. E vorba doar de viaţă, de soartă, de oameni….de întâmplări.