Călătoriile lui Gulliver

..de Jonathan Swift.

Probabil că veţi spune că e o lectură adresată copilăriei şi că am citit-o cu întârziere, dar eu ţin neapărat să vă povestesc despre această carte, căci da, am citit-o în doar două zile ce-i drept (deci se parcurge uşor), dar nu este (nici pe departe) o carte adresată celor mici.

În plus, pentru copii era recomandată doar prima parte, cea a lui Gulliver în Lilliput (parte cunoscută şi editată în formă prescurtată sub denumirea de Gulliver în Ţara Piticilor şi pe care am parcurs-o la momentul oportun).

Restul cărţii, cuprinzând şi celelalte 3 părţi (Călătoria în Brobdingnag, Călătoria în Laputa, Balnibarbi, Glubbdubdrib, Luggnagg şi Japonia şi Călătoria în Ţara Houyhnhnm-ilor) reprezintă o amplă satiră a vieţii religioase şi politice din timpurile lui Swift.

De asemenea, cartea  a fost una care a născut numeroase controverse la data publicării, în 1726. Tonul caustic, precum şi doza de umor şi satiră (după cum spuneam) atacau în mod constant societatea europeană şi britanică. Acest atac însă, s-a realizat prin intermediul apelului la imaginaţie. Swift a creat ţări imaginare şi le-a descris cu lux de amănunt, pornind de la forma de conducere şi sistemul lor politic până la detaliile casnice ale popoarelor care locuiau aceste ţinuturi fanteziste.

În plus, personajul principal, accepta de fiecare dată tot ceea ce i se afişa în faţa ochilor în călătoriile sale, până şi lucrurile absurde păreau naturale şi bine integrate în societatea de care aparţineau. Iar el le credea pe toate şi nu punea sub semnul întrebării nimic. De aici (adică de la numele „Gulliver„) provine termenul englez „gullible” (easily deceived or tricked, and too willing to believe what other people say, în română: naiv, credul) . De asemenea, Swift se mai face vinovat şi de inventarea unor altor cuvinte engleze care au fost incluse cu timpul în vorbirea curentă şi se află consemnate în marile dicţionare.

În momentul în care parcurgeţi această carte, notele de subsol sunt extrem de elocvente (vă recomand să nu le ignoraţi!):  de fiecare dată este precizat contextul istoric şi politic, poziţia lui Swift faţă de toate acestea în perioada respectivă, precum şi modalitatea prin care Swif a ajuns să formeze unele dintre cuvintele inventate de el sau ce semnificaţie ar putea avea numele ţărilor inventate, trimiteri la mitologie sau informaţii concrete, practice, explicative ale unor anumite unităţi de măsură sau despre felul în care se calculau distanţele pe mare sau detalii despre arta navigaţiei.

Citind cartea am aflat că:

-insula Tasmania, descoperită de navigatorul olandez Abel J. Tasman în 1633, se credea a fiind parte componentă a continentului australian.

-Swift făcea parte din partidul tory.

-buza de jos ieşită în afară era o trăsătură ereditară a reprezentanţilor dinastiei de Habsburg.

-în descrierea Lilliputului se află, de fapt, Anglia. Iar Blefuscu este Franţa.

-în secolul al XVIII-lea, în Anglia, cerşetoria era în floare.

– naturaliştii din secolele XVII- XVIII clasificau melcii în categoria insectelor.

– la execuţiile publice din Anglia asistau şi copiii. Şi că au fost desfiinţate în 1868.

– în perioada în care trăia Swift, posibilitatea unor catastrofe cosmice umplea de groază multă lume.

-în 1705, savantul englez Edmund Halley calculase că o cometă care apăruse în 1682 va reveni în 1759 (ceea ce s-a şi întâmplat).

– Swift a anticipat existenţa a doi mici sateliţi ai planetei Marte (Phobos şi Deimos), care ulterior au fost descoperiţi în 1877 de astronomul american Asaph Hall.

Şi multe altele, dar nu vreau să vă răpesc bucuria lecturii sau recitirii şi vă las pe voi să descoperiţi şi celelalte informaţii interesante. Mai vreau doar să precizez că cel mai mult, din toată cartea, mi-a plăcut felul în care Swift şi-a imaginat şi apoi a descris condiţia nemuritorilor struldbrugi de pe insula Luggnagg.

Am ales şi câteva citate, nu le vor consemna pe toate aici, dar majoritatea citatelor alese de mine din paginile cărţii au de-a face cu afirmaţii despre femei. După cum urmează:

„Liliputanii consideră că, în mijlocul unei societăţi alese, o soţie trebuie să fie întotdeauna o interlocutoare înţeleaptă şi plăcută, fiindcă nu poate fi veşnic tânără”

 „Să binevoiască însă cititorul să-şi aducă aminte că toanele femeilor nu se mărginesc la o anumită climă sau la un anumit popor şi că femeile seamănă mult mai mult între ele decât şi-ar putea cineva închipui.”

„Totuşi, m-am gândit, nu fără oarecare uimire şi cuprins de adâncă întristare, că neruşinarea, cochetăria şi bârfeala nu sunt decât instincte înrădăcinate în firea femeii.”

Destul de misogin, nu?

Lectură plăcută! Şi încercaţi să pronunţaţi cu voce tare denumirile ţărilor înventate de Swift!