Barbie

Pentru că, la un moment dat, undeva într-un trecut nu foarte îndepărtat, am fost şi eu mică, îmi amintesc cu drag că iubeam la nebunie să mă joc cu păpuşi.

Şi nu numai! Eram o mare iubitoare a tuturor jucăriilor pe care le aveam şi le păstram cu mare, mare grijă. Ba mai mult, eram convinsă că ele prindeau viaţă (trebuie neapărat să mă uit şi eu la Toy Story!) mai ales atunci când eu dormeam. Şi toate aveau nume. Nu am fost foarte inspirată, dar măcar erau personalizate. Îmi amintesc şi acum de Rita veveriţa sau de un peşte care era de sex feminin (conform catalogărilor mele) şi care se numea Peştoaica. Toate astea nu erau de pluş, erau nişte jucării cauciucate, cumpărate de la magazinul din sat, zis şi cooperativă, cu puţin timp înainte de Revoluţie, sub forma unor animale diverse. Şi  le-am păstrat cu mare grijă… cel puţin, până a venit soră-mea pe lume (nu le-am mai putut salva, din păcate, din mâinile ei, dar asta e deja altă poveste)!

Şi erau multe, iar atunci când mă jucam cu ele, mă jucam în acelaşi timp cu toate, de teamă ca, nu cumva, să sufere vreuna dintre ele că e lăsată pe dinafară sau că e discriminată (bine, termenul de discriminare l-am învăţat puţin mai târziu dar, în mare, ăsta era sentimentul).

Ideea e că, pe vremea aia, nu erau jucării fandosite, ne jucam cu jucăriile ălea dintr-un fel de cauciuc (sau ce o fi fost!) şi erau cele mai frumoase jucării din întreaga lume! Şi îmi amintesc şi acum că le construiam case, adică puneam vreo două scaune mari de bucătărie unul peste altul, acopeream cu baticurile mamei anumite zone (ca să aibă pereţi casa respectivă!) şi puneam în „încăperile” proaspăt locuite tot ce îmi închipuiam eu că ar putea servi drept mobilier! Iar când îmi adunam jucăriile (atunci când făceam asta), mereu aveam grijă cum le aşez la loc…trebuia să mă asigur mai întâi că nu sunt înghesuite şi  că au suficient spaţiu să respire în timpul nopţii,  doar ştiţi… v-am spus mai sus secretul lor…

Apoi, că tot a venit revoluţia, a crescut importul de păpuşi „made in China”, modele după păpuşile Barbie. Erau bune şi erau frumoase! Şi ne adunam mai multe fete, fiecare cu păpuşile din dotare şi făceam cât o clasă mare de păpuşi, păpuşi care mergeau la şcoală (frumoase, frumoase, dar asta era activitatea principală a păpuşilor  noastre!) şi care, aveau o profesoară….da, da…despre mine e vorba! :)) Îmi amintesc că încă de pe atunci dădeam note mici. :))

Mama mea mi-a spus că atunci când eram mică, atât de mică, încât eu nu îmi mai amintesc, îmi îngropam păpuşile. Da, acesta este verbul potrivit: le îngropam! Dar nu la propriu, bineînţeles, că doar nu eram atât de tembelă. Pur şi simplu organizam un fel de ceremonie de înmormântare, le acopeream cu ceva cârpe şi plângeam după ele că „au plecat şi pe mine m-au lăsat „. Acum că stau şi îmi analizez cuvintele pe care le scoteam la nici trei ani, realizez că aş fi putut alege o altă carieră, textier de manele!

În fine, deja mă lungesc. Imaginea următoare pe care o am cu mine e de acum vreo 2 ani şi ceva, pe străduţe înguste, în Franţa, la târgurile de vechituri sau de Crăciun la care îmi plăcea să mă duc…sau la care eram dusă de alţii şi mereu, mereu mi se scurgeau ochii după păpuşile vechi de porţelan aşezate cuminţele prin colţuri prăfuite. Muream de dragul lor!!! Ele nu erau atât de calde cu mine…costau (şi costă în continuare) fooaaaarte mult!

Îmi plac păpuşile în continuare, deşi nu mai e vremea jocurilor acum. Şi dacă o să am vreodată un copil, sper să fie fetiţă, ca să profit şi eu încă o dată de o altă copilărie plină de păpuşi. Şi cum să nu-mi doresc aşa ceva! Uitaţi de modele de păpuşi Barbie superbe am găsit:

foto credit: pinterest.com