De câteva zile îmi doresc din ce în ce mai mult să fi lucrat într-un alt domeniu. Într-unul în care să nu conteze „hârtia”, „diploma”, ” dosarul” ci în care să conteze ceea ce ştie omul de la catedră. În care se conteze pregătirea şi informaţiile pe care le deţine, precum şi modalitatea în care reuşeşte să le transmită celor cu care lucrează ceea ce trebuie.

Aşa cum se întâmplă cu programatorii. Dacă eşti foarte bun în ceea ce faci, nu prea interesează pe nimeni că nu ţi-ai mai făcut un master pentru o diplomă în plus sau că nu ai fost la nu ştiu ce curs sau pregătirea lu’  peşte. Ştii să faci ce ţi se cere? Ai învăţat de la alţii sau singur? Îţi faci treaba foarte bine şi la timp? Perfect! Şi mai eşti şi bine plătit!

În învăţământ, totul este despre hârtii.

O diplomă de licenţă este egală cu o altă diplomă de licenţă, căci aşa scrie pe hârtie. Nu mă repet în mod inconştient. Ştiu ce spun. Citiţi următoarele:

Să zicem că prima diplomă de licenţă, cu 10, aparţine unui om care a terminat o facultate la stat, care a fost la fără taxă în condiţiile unei competivităţi acerbe, ba mai mult decât atât, era şi bursier. Să zicem că vorbim despre Litere. În jur de 13 sau 14 examinări într-o singură sesiune (4 examene mari cu mai multe credite, colocvii orale şi scrise- uneori mai grele decât alea 4 examene cu multe credite care, din oficiu, sunt dificile, plus alte examene micuţe la diverse materii opţionale sau de trunchi comun cărora li se adaugă şi examenele materiilor aferente modulului psiho-pedagogic- care nu erau uşoare,  modul care dura tot atât cât dura şi facultatea; Mai adaug că examenele astea toate se susţineau în cele 3 -sau 4- săptămâni cât durează o sesiune!. Şi sunt 2 sesiuni pe an!)

Şi nu, nu puteai învăţa din timp. Iată şi de ce!

Adaug un program încărcat. Da, erau şi zile de la 8 dimineaţa la 8 seara. Fără fereastră. Doar cu pauze mici de 10 minute.

Pe lângă programul încărcat, adaug lucrarea de licenţă scrisă pe bune şi coordonată de un profesor universitar mega pretenţios care a citit-o de 3 ori şi a analizat fiecare propoziţie până şi-a dat nota finală. Şi a fost 10. Asta în anul 3. Tot în anul 3, pun la calcul şi practica pedagogică, la ambele specializări în licee bune dintr-un oraş mare.

Mai existau şi examene parţiale. Ţin minte că, în primul semestru din primul an de facultate, am dat 6 examene parţiale la cursurile practice de limba franceză- 4 la partea de lexic şi 2 la gramatică. Adaug prezentări şi proiecte tot din timpul semestrelor şi necesare intrării în examene. Şi multe cărţi ce trebuiau citite. Dacă erai student cuminte şi nu aveai o viaţă socială, le citeai pe toate 30 (dintr-un semestru). Eu mă opream pe undeva pe la 27 sau 28. Căci da, am apelat la exemplul personal când am scris toate lucrurile de mai sus.

Termini după 3 ani şi primeşti diploma de licenţă. Mândru că poţi acum să dai alte examene ca sa fii profesor debutant. Că nu, nu e pe bază de CV!

Bun, toată vorbăraia de mai sus a fost despre prima diplomă de licenţă. Trecem la cea de-a doua din povestea noastră.

Părinţii tăi sunt bogaţi. Tu nu eşti chiar proastă, dar nici nu uimeşti atunci când deschizi gura. Eşti un fel de tocilară care memorează mecanic tot şi apoi redă rapid ce a reţinut ca până mâine seara să uite ce a dat din ea. Faci un liceu pedagogic. Treci ca gâsca prin apă prin el. Nu rămâi corigentă, dar nu eşti nici premiantă.

Termini liceul, îţi iei bacul. (Pe vremea când încă se mai copia la bac). Vii frumos acasă, lucrezi ca învăţătoare sau educatoare şi te înscrii şi la facultate că doar bunicii mor de dragul tău (şi al oilor din dotare) şi îţi spun că o fată „cu carte” ca tine nu se poate opri aici.  Şi că ei investesc în tine în continuare. Şi părinţii la fel. Perfect! Numai bine, te înscrii la Spiru Haret, facultate privată, de un renume deosebit la noi în ţară. Îţi plăteşti taxele şi îţi dai examenele (care ştim cu toţii cam cum se iau!). Ah, da…precizez că facultatea nu este la zi, este la distanţă. Termini şi tu tot Litere. Sunt tot 3 ani de facultate. Tot licenţiată în Litere eşti şi tu. Apoi vii în sala profesorală şi recunoşti rânjind că nu ai mai citit o carte din liceu.

😐

Adică spui că ai terminat Litere (FACULTATE!!!) şi că eşti profesoară de română, iar la nici 5 minute râzi spunând că nu ai mai citit o carte din liceu??????

Buuun!
Prima diplomă şi cea de-a doua diplomă sunt egale în învăţământul de stat românesc! Nu există nicio diferenţă ca punctaj (din acest punct de vedere) între două persoane care se „bat” pe un post în perioada de transfer sau pretransfer cu dosare doldora de hârtii şi hârtiuţe.

Spuneţi-mi! Vouă vi se pare normal?

Nu ar fi mai bine ca ăştia doi oameni să fie luaţi fain frumos şi examinaţi în paralel sau în acelaşi timp de o comisie de specialitate pentru a se face diferenţa? Şi mă refer la o examinare serioasă, scrisă şi orală. Nu una din aia cu pile la inspectorat care, de fapt, nici nu are loc, decât eventual, pe alte hârtiuţe unde se pune o dată, o ştampilă şi câteva semnături.

Diferenţa, în ziua de astăzi, în şcolile româneşti, se face pur şi simplu în funcţie de „hartii” care, iată, sunt toate egale între ele, irelevant de unde provin.

Mie nu mi se pare echitabil şi normal. Şi, încă ceva, fiţi siguri că cei care au făcut legile astea în sistemul românesc nu ar fi fericiţi ca ai lor fii sau fiice să aibe la catedră un astfel de „profesor”. De fapt, nici nu riscă mare lucru că ei oricum îşi trimit copiii din start pe la instituţii particulare elveţiene sau londoneze. Legile astea sunt pentru copiii românilor de rând. Şi pentru cine mai ştie câte alte motive…, dar la care, refuz să mă mai gândesc că o să mă adâncesc într-o teorie a conspiraţiilor şi nu am chef căci şi aşa astăzi iarăşi nu mă mândresc deloc cu ceea ce fac prin prisma a celor ce le văd în jurul meu…

Şi da, mi-aş fi dorit să fie altfel şi mi-aş mai dori ca atunci când în cercul prietenilor mei sunt întrebată cu ce mă ocup să mă simt mândră şi eu, cel puţin o singură dată, de ceea ce fac …. Nu mi s-a mai întâmplat asta de aproximativ doi ani! Culmea, exact de când am început să lucrez în învăţământul de stat românesc! Mi-e jenă să spun ce fac!  Şi nu pentru că nu îmi iubesc meseria. Ci pentru că mi se pare penibil să spun că sunt profesoară şi că tanti de la butic câştigă mai mult decât mine. Mi-e jenă mai ales în faţa prietenilor mei care ştiu cât de mult am muncit în timpul studiilor.

Şi pentru ce atât de mult efort?

P.S. A nu se înţelege că am o problemă cu universităţile private în mod general! În niciun caz. Aşa cum pot exista facultăţi de stat de doi bani, aşa şi facultăţi private. Lucru valabil şi în sens invers. Există şi facultăţi bune, atât în sistemul privat, cât şi în cel public. Eu doar vă povesteam câte ceva din ce mi-e dat să văd şi să aud. Sunt sigură că sunt lucruri şi mai rele. De abia NU aştept  să le descopăr şi pe celelalte! Şi să ştiţi că aş mai avea ce împărtăşi, dar mai la vară, în vacanţă, când o să privesc totul într-un mod mai detaşat. Acum nu am cum să nu îmi asum doza de subiectivitate măsurată în frustrare şi întrebări retorice. Dar să ştiţi că tot ce am scris e real şi sincer.