M-am uitat astăzi la televizor ceea ce e un lucru foarte mare căci, de obicei, nu reuşesc să stau în faţa televizorului mai mult de 5 minute. Motivul a fost Campionatul European de Gimnastică din Rusia, transmis de Televiziunea Română. Şi da, mă bucur de performanţa sportivilor români, 7 medalii, una de aur, 5 de argint şi una de bronz prin Larisa Iordache, Diana Bulimar şi Flavius Koczi.

E mare lucru având în vedere cât de puţin se investeşte la noi în ţară în sport şi în tinerele talente comparând cu marile puteri europene. Dar voiam să subliniez altceva…în finala de la bârnă unde româncele au dominat şi au şi câştigat de altfel, o gimnastă ucraineană a avut parte de o ratare groaznică încât mi-a părut extrem de sincer, foarte, foarte rău pentru ea. A plâns după exerciţiu şi întreagul public a încurajat-o cu aplauze când a văzut pe marile ecrane din sală starea în care se afla. Bineînţeles că a terminat pe ultima poziţie cu un punctaj extrem de mic căci a pierdut toate legăturile, iar nota de dificultate a fost mică şi ea. Eu îmi pot doar imagina durerea pe care a simţit-o, şi fizic şi emoţional, gimnasta respectivă. După atâta muncă grea depusă de-a lungul anilor, luni de pregătire pentru un concurs ca acesta, o ratare în chiar mijlocul competiţiei cred ca „doare” groaznic…

Şi dacă priviţi filmuleţul de mai sus, gimanasta şi-a găsit puterea de a se urca pe bârnă la loc.  Şi stau şi mă gândesc, ca un prost, ce disciplină au fetele astea! Câtă muncă, câtă perseverenţă! Eu dacă aş păţi ceva de genul, nu m-aş mai fi urcat pe bârna aia în veci…Aş fi scuipat pe ea şi mi-aş fi văzut de drum (bine, nu la modul propriu!, dar oricum ceva pe aproape! ).

Din experienţă spun că, nu sunt insistentă, de exemplu, nu mă mai duc la interviuri pe la firme la care am fost o dată, dar nu m-au vrut atunci, fie şi altă poziţie într-un departament total diferit sau, nu mai încerc să fac lucruri noi dacă iniţiativele mele nu au fost apreciate de la bun început, iar dacă o persoană nu mă place din cine ştie ce motiv total neadevărat şi eu aflu asta, nu încerc să o conving de ceva anume, mi-e mai simplu să nu o plac şi eu sau să o ignor total. Şi, deşi ştiu că doar eu am de pierdut din toată atitudinea asta a mea, nu pot renunţa nici în ruptul capului la orgoliul ăsta pe care nu ştiu de la cine l-am moştenit! Dar dacă aflu de la cine mi-a fost transmis prin vene, simt că o să iau pe cineva la întrebări! :))

Oricum, tot respectul pentru gimnasta respectivă, pentru puterea de a se ridica de jos şi de a duce la capăt ceea ce a început…

…………………………………………………

În altă ordine de idei, în familie, joi a fost o zi uşor ciudată pentru părinţi. Se pare că fetele, aka eu şi soră-mea, devenim tot mai rebele pe zi ce trece, conform catalogărilor părinţilor. Acum, la 25, respectiv 22 de ani! :)) Cred că, de fapt, asta-i partea mai nasoală, că mereu i-am obişnuit pe ai noştri cu o mult prea mare cuminţenie şi ascultare. Adolescente fiind, i-am plictisit rău de tot: fără niciun eveniment major. Ba chiar mai mult decât atât, eu şi acum îmi amintesc cum ai mei se rugau de mine să ies şi eu pe afară să mai socializez.

Aşadar, ce s-a întâmplat joi? În primul rând eu le spun la ai mei că am primit o invitaţie de 1 Mai să merg să fac tiroliană şi că mă gândesc serios să accept invitaţia. Maică-mea s-a uitat la mine ciudat şi m-a întrebat de ce vreau să mor…I-am spus că dacă nu o fac acum, atunci când?…Eu mă refeream la tiroliană, ea a rămas cu gândul la moarte…

Spre seară, soră-mea, studentă, ajunge acasă! THE HORROR! THE HORROR! Intră pe poarta casei cu blugii rupţi! Da, da, da! Blugi rupţi! :)))))

Ai mei parcă au luat foc! Brusc, subita mea  viitoare moarte cu tiroliana a părut mic copil pe lângă abominabila faptă pe care a comis-o soră-mea!!! Cum adică, să taie ea o pereche de blugi buni şi sănătoşi în asemenea hal fără de hal? Ce vor zice vecinii? Ce vor zice consătenii părinţilor? Ce va zice preotul satului? Dar văcarul? :))…okay…exagerez, dar mă gândesc că prindeţi ideea care stă la baza gândirii părinţilor mei… Conflictul s-a rezolvat. Blugii aia nu vor mai fi purtaţi căci într-un acces de nervi soră-mea i-a rupt de tot! :)) Mă gândeam să-i dau bani să-şi cumpere alţii, tăiaţi gata! 😉

………………………………………..

Tot săptămâna asta am fost la un curs. Nu intru bine pe uşa sălii de clasă unde se ţinea cursul respectiv că profa îmi şi spune super convinsă: „Tu, nu-i aşa că, eşti profă?”

Sunt curioasă ce mă dă de gol! Căci, îmi dau şi eu seama, că ceva într-adevăr spune asta despre mine. Să fie oare felul în care mă îmbrac, cum umblu…sau cum vorbesc? Până acum credeam că e felul în care vorbesc, dar în cazul ăsta nu am reuşit să spun mare lucru până profa care ţinea cursul a emis această judecată despre mine.

Apoi am vorbit , iar la final, când a plecat toată lumea din sală, m-a întrebat de câţi ani predau căci i s-a părut că am multă experienţă. Cu ruşine vă spun că am reuşit să îi mănânc toată pauza profei respective (profă de la universitate) şi, chiar mai mult decât atât, am ţinut-o încă vreo 10 minute, timp în care, ceilalţi studenţi, dintr-un alt grup, aşteptau pe coridor cuminţi să intre la curs.

Concluzie:

Să nu mă mai întrebe nimeni nimc despre Franţa, că nu pot garanta, din momentul în care mă pun pe povestit, momentul în care îmi voi putea finaliza ideea.

…………………………………………..

Ce frumos e afară! Mă bucur că vremea de primăvară a sosit, în sfârşit! Şi sper să nu treacă foarte repede. Eu mă simt cel mai bine atunci când afară e fie primăvară, fie toamnă.

…………………………………………

E duminică seară acum. Mâine e luni. Şi, din inimă vă spun că , de abia aştept să se facă mâine dimineaţă şi să merg la şcoală. Am eu cumva convingerea că dimineţile sunt mai bune decât serile şi că, atunci, totul e mai clar, lucrurile par mai simple şi mai la locul lor şi pot să pun la punct chestiil pe care le-am lăsat în expectativă. Şi cred aşa în fiecare seară. Şi mă bucur de fiecare dimineaţă, fie că mă trezesc la 6 sau la 7. Şi mâine începe o nouă săptămână!

Să vă bucuraţi de ea! 🙂