Azi am început să citesc o nouă carte (Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi, de Augusto Cury). Am parcurs doar jumate din ea, deşi iniţial mă gândeam că nu se punea deloc problema să nu cumva să nu o termin azi pe toată, dar, deloc ciudat, pe parcursul lecturii mi-am schimbat intenţia. Am ales să o citesc cu multă concentrare, să îmi iau notiţe şi să îngroş cu urme de marker galben şi portocaliu rândurile cele mai importante. Tot azi, în ciuda obiceiului meu de până acum, scriu puţin despre o carte deşi nu am terminat-o încă.

Mi-a plăcut atât de mult ce am citit încât simt că trebuie chiar acum sa postez toate cuvintele de mai jos. Că-s blondă şi mă răzgândesc rapid şi nu vreau să mi se diminueze tot entuziasmul ăsta până mâine! 🙂

„Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată de nişte tineri pentru că era o persoană simplă şi nu-i plăcea să fie ostentativă, cât şi pentru că nu era preocupată în mod excesiv de estetică. Se simţea respinsă şi tristă. După ce am auzit problema ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus o pildă: i-am spus că unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit de nori. Am întrebat-o: ce soare preferi? S-a gândit şi a ales soarele real. Atunci, am adăugat, chiar dacă oamenii nu cred în soarele tău, el străluceşte.

Tu ai lumina ta proprie. Într-o zi, norii care o acoperă se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă de critica altora: să-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.

Niciodată n-a uitat de această pildă. A fost atât de fericită, că a povestit-o multora dintre prietenele sale. A fi fericit presupune antrenament şi nu este opera întâmplării.”

Concluzia:

„Care este una dintre cele mai bune modalităţi de a educa?

Să spui poveşti. Ele amplifică lumea ideilor, dă lumină emoţiei, diluează tensiunile.”

Şi să ştiţi că eu, când voi fi mare, aş vrea să fiu un bun storyteller pentru copiii mei. Şi pentru cei de acasă când vor fi să fie, şi pentru cei de la şcoală…

Am avut anul trecut, la două clase de-a 6-a, un opţional de limba engleză care avea ca tematică Lumea poveştilor. Am abordat fiecare poveste din altă perspectivă şi m-am bucurat de un mare succes la elevi. Cel mai mult le-a plăcut una dintre variantele foarte vechi ale Scufiţei Roşii care era mai horror. Am studiat împreună 3 variante populare ale acesteia, din regiuni diferite ale Europei, doar ca să pot să le subliniez modalitatea în care poveştile au evoluat în timp, ce li s-a mai adaugat, ce s-a pierdut, care a fost scopul lor iniţial, etc. Ce vreau să spun e că, deşi nu respectam deloc programa de bază pentru clasa a 6a în cadrul opţionalului, şi mi-am făcut lecţiile de capul meu, nivelul elevilor la limba engleză a crescut simţitor. Şi au simţit chiar şi singuri diferenţa! Apelul la poveşti a reuşit să facă din ora de engleză şi altceva decât gramatică şi vocabular sau teste.

Pe de altă parte, vineri acum, am avut parte şi de o experienţă mai „adormită” ca să zic aşa…un elev, chiar din prima bancă a adormit în timpul orei mele. Am ales să privesc întâmplarea ca pe un compliment şi nu l-am certat, de altfel este şi unul dintre elevii buni din clasă. Lecţia era una despre cultură şi civilizaţie britanică şi o avea drept personaj principal pe Lady Di. Mie mi-a plăcut atât de mult subiectul  şi am început să le povestesc cu atât de multă pasiune despre el încât rezultatul, iată, a fost să devin un fel de bunică naratoare ce îşi adoarme nepoţelul la ceas de culcare….nepoţel ce are 1.76 însă! În apărarea elevului, adaug că am o voce frumoasă (mi s-a spus adesea şi vreau să cred asta), că el a recunoscut că a stat până noaptea târziu pe facebook şi că era la prima oră. Ceea ce mi-a fost mie greu să înţeleg a fost cum oare faptul că am o voce care reuşeşte să acopere o clasă întreagă (26 de elevi) nu a reuşit să-l menţină treaz tocmai pe cel din prima bancă???!!!

Ştiu că am deviat puţin de la ideea iniţială a acestei postări, dar în ultima vreme, cam tot ce citesc e în strânsă legătură cu ceea ce fac zi de zi. Şi nu am cum să nu mă gândesc şi la experienţele mele de la clasă! 🙂

Oricum, note to self: ” chiar dacă oamenii nu cred în soarele tău, el străluceşte.”

p.s. drept vă spun că uneori mă simt tare bătrână, deşi am 25 de ani, când realizez că elevii din clasa a 7a sau a 6a habar nu au cine este Lady Di. Mai bătrână m-am simţit când am conştientizat că nici nu prea aveau cum să ştie asta căci ei sunt copiii lui 2000. Da, chiar aşa, născuţi în 2000!!! La naiba, 1987 pare atât de îndepărtat acum. Ce să mai, e dinainte de Revoluţie! :))