De ce nu mai vor tinerii bine pregătiţi să intre în învăţământ?

1. Pentru că e multă bătaie de cap şi nu merită.

Pentru a fi profesor ai nevoie de o diplomă de licenţă, de o diplomă de masterat (pentru a putea preda la clasele superioare de liceu), de modulul pshihopedagogic, nivel 1 şi de modulul psihopedagogic, nivel 2. Continuăm cu o grămadă de cursuri de formare şi cu o cantitate de foi şi hârtii de scris de neimaginat.

2. Pentru că strici mai mulţi bani decât câştigi.

Eu am avut noroc că m-am născut fată deşteaptă şi am fost pe loc bugetat atât la master cât şi la facultă. Modulul pshihopedagogic 1 l-am făcut pe gratis. Modulul psihopedagogic, nivel 2 îl fac pe bani.  Pe banii mei. Şi ştiţi de ce? Pentru că nu există niciun loc bugetat, toată lumea plăteşte. Pe lângă taxa respectivă, care nu e mică, intră la costuri deplasările weekend de weekend la Timişoara, cazarea şi masa pe timp de weekend, cărţile cumpărate, etc.

De asemenea, dacă ai inspecţie la clasă, trebuie să strici bani, să te pregăteşti. Am avut una recent şi am stricat 6 milioane (în lei vechi). Salariul meu este de 8.  O să mai am una în mai.

În plus, eu ţin la elevii mei, mi-am comandat la un moment dat nişte CD-uri pe care să le utilizez la clasă, doar pe ele am dat un milion. Ca să nu mai vorbesc de fişe, hârtie, tonner la imprimantă.

3. Pentru că nu există zi în care să nu pleci acasă cu treabă de la job.

Astfel că, deşi poate lucrezi doar 6 ore pe zi, ajungi acasă unde mai trebuie să lucrezi încă 3,  sau 4, sau 5. Cu pregătirea lecţiilor, fişelor, planurilor de lecţii, corectarea testelor, şi mai ştiu eu ce alte hârtii.

4. Pentru că ai vacanţe în care stai frustrat acasă, închis între patru pereţi, toată vara, pentru că nu îţi permiţi să mergi nicăieri.

Sinceră să fiu, aş prefera 20 de zile de concediu în tot anul, dar să ştiu că îmi permit o vacanţă de vis.

5. Pentru că trebuie să înveţi mult, foarte mult…în van!

Pentru titularizare (dacă ai noroc să se scoată un post liber), pentru definitivat, gradul 1 sau gradul 2. Pentru că ai inspecţii în mod constant şi vin oameni care mereu sunt mai buni decât tine şi care te critică pentru că asta le este meseria.

6. Pentru că eşti foarte prost plătit: când am intrat în învăţământul de stat românesc, salariul meu, anul trecut, era de 720 de  ron. Acum am ajuns la 800 după cum spuneam şi mai sus. Dacă eşti şi navetist, este nasol. Nasol pentru tine, evident. S-ar putea să îţi primeşti banii respectivi…sau nu. De cele mai multe ori, nu!

7. Pentru că, în toate condiţiile astea, nu te simţi motivat să depui atât de mult efort.

8. Pentru că, în şcolile de stat româneşti, nimic nu s-a schimbat. Gândirea e ca pe vremea comunismului. Mereu apar elevii cu pile pe care trebuie să-i notezi după cum spune directorul, deşi el poate e prof de sport şi tu de franceză.

9. Pentru că şcolile nu sunt dotate cu tot ce trebuie şi nu ai cum să faci orele să fie interactive. Din experienţă proprie, m-am săturat pe bătaia pe video-proiector de anul trecut a profesorilor în timpul săptămânii de Şcoala Altfel, aşa că anul acesta mi-am cărat zilnic laptop-ul personal la şcoală în fiecare zi. Dar nu îl car doar atunci, să fie clar!

De asemenea, există un singur xerox la secretariat care e vechi şi se blochează adesea, iar dacă vreau să multiplic ceva, trebuie să îmi aduc hârtie. Cu precizarea că şcoala în care predau eu e chiar mişto, e la oraş. Nu vreau să ştiu ce se întâmplă în celelalte şcoli!

10. De când lucrez în învăţământul de stat nu mi-am mai permis nicio vacanţă nicaieri, ba mai mult decât atât, anul trecut, după un an de muncă (în condiţiile în care eu nu plătesc chirie şi nu am copii sau familie) am ajuns să fiu nevoită să mă împrumut (pentru prima oară în viaţa mea!!!). Şi nu pentru un moft, doar aşa că rămăsesem fără niciun ban.

11. Pentru că profesorii mei din liceu care mă îndemnau să devin profesoară, acum mă privesc cu milă.

Acum au ajuns cu toţii să îşi urască meseria. Să fie dezamăgiţi şi trişti. Şi nefericiţi. Am scris despre acest lucru aici.

12. Pentru că profesorii nu mai au niciun drept. Toate sunt ale elevilor şi ale părinţilor.

13. Pentru că lipsa acestor drepturi nu a fost înlocuită cu nimic altceva.

14. Pentru că dacă nu ai nervi de fier şi multă răbdare să asculţi, să vorbeşti, să înghiţi multe, să taci şi să faci favoruri, nu ai ce cauta în învăţământ.

15. Pentru că trebuie să faci o mie şi o sută de dosare, legalizări peste legalizări pentru fiecare rahat oficial pe care îl mai inventează mai marii ţării într-ale educaţiei. Biata mea diplomă de licenţă, foaie matricolă, certificate, etc…toate au fost xeroxate de nşpe mii de ori şi legalizate tot de atâtea ori. Practic pentru nimic!

16. Pentru că nu este un job care să reprezinte stabilitate. Poţi intra oricând în restrângere de activitate, poţi să te trezeşti cu o catedră incompletă pentru că nu mai sunt atâţia copii cum erau înainte, deci automat şi mai puţine ore. Pentru că nu ai ce post să ocupi, cam majoritatea posturilor sunt scoase netitularizabile.

17. Pentru că politicul e mână în mână cu tot ce se întâmplă în şcoli şi, adesea, primarii decid cine e director. Se schimbă primarul, hop şi directorii şcolilor din localitate. În funcţie de partidele de care aparţin. Credeţi-mă, e adevărat. Eu am fost şocată pe măsură ce descopeream toate lucrurile astea.  La fel, de acum doi ani s-a dat o lege care spunea că cei care iau sub 5 la examenul de titularizare nu mai au ce cauta la catedră. Eu cunosc cazuri de domnişoare care nici măcar nu s-au sinchisit să se prezinte la examen, să îşi depună un dosar, să îşi primeasă cu demnitate 2-ul pe care cu siguranţă l-ar fi luat….şi care sunt bine merci la catedră. Şi ştiţi de ce? Pentru că şi-au pus nurii la bătaie. La propriu. Şi la primar, şi la un inspector. Şi viaţa e frumoasă în continuare!

Aşa…şi acum poate vă întrebaţi de ce totuşi eu mă ocup cu asta…

EU am avut un dram de noroc. Ceea ce am scris mai sus sunt lucruri pe care le cunosc de la mulţi dintre colegii mei care lucrează ca profesori. Cele care erau din experienţa proprie le-am exemplificat.

Eu am avut parte de directori mişto la şcoala în care lucrez. Oameni bine pregătiţi, corecţi, abordabili şi care rezolvă orice problemă într-o manieră diplomatică. În primul an am prins vechea generaţie de directori. Directoarea adjunctă s-a întâmplat să fie chiar prima mea profesoară de engleză. Nu mă mai văzuse de când aveam eu 14 ani şi când m-am dus să-mi „revendic” postul nici nu m-a mai recunoscut. Acum, în cel de-al doilea an, şcoala are o nouă echipă de directori: noua generaţie. Oameni tineri şi frumoşi şi ambiţioşi de la care am ce învăţa. Nu a fost cazul să mă prezint cu cadouri sau cu te miri ce alte atenţii…şi nici nu a ţipat nimeni pe mine niciodată…ceea ce, din câte am înţeles, e un foarte mare lucru. Ca să nu mai spun că cei de la Universitate m-au susţinut atunci când mi s-a cerut să-mi refac practica din cadrul modulului pedagogic 2 (nu a contat faptul ca predau la clasă sau că anterior am mai lucrat în şcoli din Franţa şi chiar şi cu adulţii la un centru de limbi străine în Timişoara: a trebuit să-l refac că aveau ei nevoie de un car de hârtii…)

De asemenea, legat de inspecţia pe care am avut-o. Am avut un mare noroc în a primi o doamnă extrem de exigentă şi extrem de corectă. Nu s-a pus cazul de cadouri sau de alte chestii pentru a influenţa notarea. Faptul că am cheltuit nişte bani s-a întâmplat pentru că nu puteam să primesc un om chiar aşa, fără o masă caldă, în condiţiile în care a fost pus pe drumuri pentru mine.

În aceeaşi idee, nu am intervenit cu nimic pe nicăieri pentru poziţia pe care o am acum. Şi mi-e scârbă şi mi-a fost scârbă ori de câte ori am fost întrebată „cine m-a ajutat” sau „cu cine am rezolvat” sau daca sunt implicată politic. NU a fost cazul. Am fost la concurs, am luat o notă ok, mi-am luat postul prin şedinţă publică.

NU mi s-a impus niciodată să dau o notă unui elev sau altuia. Am dat şi note de 1 în catalog. Şi de 2 şi de 3. Cunosc cazuri unde anumitor profesori li s-a cerut să schimbe media elevilor sau să nu îi lase corigenţi.

Am elevi faini şi părinţi cu care pot colabora frumos. Am printre unii colegi şi oameni cu care m-am împrietenit sau oameni cu care să pot schimba impresii despre cărţile pe care le citesc.

Aş putea continua cu aceste exemplificări pozitive, dar simt că ar trebui un post dedicat doar acestui lucru.

Voiam doar să adaug că, totuşi, job-ul meu mă frustrează de multe ori şi mă uit la unele foste colege de facultate care lucrează bine merci într-o multinaţională, fără masterat, fără cursuri psihopedagogice şi alte bătai de cap şi câştigă de 3 ori mai mult decât mine (plus bonuri de masă), şi multe alte beneficii, care locuiesc în Timişoara şi îşi permit chestii. Şi da, mă gândesc tot mai mult că exemplul lor e unul demn de luat în considerare…

Aşadar, oameni buni, dezamăgiţi de tânăra generaţie de profesori: pe tinerii aia buni îi găsiţi prin multinaţionalele de prin marile oraşe ale României sau prin străinătate. Mai există şi mici excepţii, dar puţine rău de tot!…Şi nu vor face mulţi purici în învăţământ nici ei. Nu în condiţiile astea.

p.s. Articolul a fost scris undeva în aprilie. Am ezitat în a-l publica căci speram că o să  îmi mai schimb părerea până la sfârşitul anului şcolar. NU a fost cazul!