Încep prin a spune că acum ştiu că ieri a fost joi, 20 iunie. Din păcate, ieri nu am ştiut şi am crezut că este joi, 19 iunie. Numai bine mi-am ratat o zi din viaţa asta. Începând dis de dimineaţa, punctez în cele ce urmează ce mi-a dăruit mie ziua de ieri.

…

Trezit de dimineaţa, la ora 6. Mers la şcoală. Oficial, ultima mea zi de contract. De azi, sunt neangajată. Liber profesionistă,  om liber de contract şi aşa mai departe.

Ajung la şcoală, mă stresez căci eram şi de serviciu, îmi scriu raportul, deschid dulapul cu cataloagele (mai erau şi alte două colege, dar ălea nu-şi făceau treaba nicioadată!), bag în mine rapid un corn cu rahat (revelator rahat-ul pentru ceea ce avea să urmeze!) şi beau apă. Ies în faţa şcolii, stau cu gardianul, care, un mare domn, mi-a cedat locul lui pe jos, de pe un ciment,  cu tot cu pernă, şi îmi aştept o altă colegă care avea drum la Timişoara şi s-a oferit să mă ducă şi pe mine.

…

Colega este profa de fizică din şcoală, vârsta a 2a; mergea la Timişoara căci era cursul festiv al fetei ei. În maşina se mai aflau soţul şi fiul mai mic care conducea. La un moment dat, îmi făcusem oarecare griji despre cum va fi pe drum, mi-era teamă de fapul că nu o să pot să conversez cu oamenii pentru că nu îi cunoşteam, iar colega mea e o femeie mai tăcută şi uşor mai închisă. Nu a fost cazul! A fost un drum foarte fain! O familie extrem de frumoasă, cu oameni care relaţionează. Fiica suna nerăbdătoare în timp ce eram pe drum să vadă dacă totul este în regulă şi să le spună cum să ajung în Aula Magna, părinţii erau emoţionaţi în maşină. Băiatul foarte concentrat la condus căci e proaspăt şofer.

De fiecare dată când mă aflu în preajma unor astfel de familii simt o oarecare doză de invidie. Cum reuşesc oare unii să aibă o familie atât de armonioasă? Îmi amintesc şi acum, când am fost în Anglia, un prânz de Crăciun la care am fost invitată, în sânul unei familii engleze tipice, cu mamă, tată, 3 copii, bunică şi un câine superb, rasa Golden Retriever. Ba mai mult, pe la finalul mesei, a apărut şi pisica…

Iar eu, în tot acest timp, nu mi-am găsit locul acolo. Oamenii au fost ospitalieri, drăguţi, mâncarea a fost bună, dar cred că, pentru că nu sunt obişnuită cu atâta linişte şi armonie într-o familie, eu m-am simţit ciudat.

M-am simţit puţin, dar puţin de tot,  uşor ciudat şi ieri.

…

Ajung cu bine în Timişoara şi nu prea aveam ce să fac…era încă de dimineaţă, examenul meu era la ora 16. Am sunat câţiva dintre prietenii pe care îi ştiu, vreo 4. Bineînţeles, nimeni nu avea timp de mine. M-am dezamăgit din nou! Şi nu am mai sunat pe nimeni. (Cumva, spre sfârşitul zilei m-au sunat pe mine alţi doi oameni care sigur şi-ar fi făcut timp dacă ar fi fost în Timişoara. M-am bucurat mult de tot că i-am auzit: prietena mea cea mai bună care e în Anglia şi o fostă colegă de facultate care e la Arad)!

…

Între 10.30- 11-00:

Era foarte cald. Am hotărât să mă duc în Parcul Botanic şi să stau acolo. Cu orice preţ, am vrut să evit mall-ul!

Acolo am făcut vreo 2 ture, şi cu mult greu am găsit o bancă decentă. Datorită faptului că am stat ore întregi în parc am reuşit să tot schimb băncile ocupând imediat câte una liberă când plecau cei care stăteau pe ele şi, uite aşa, am ajuns pe o bancă cool pe la 12.30- 13.00.

M-am bucurat, că doar mai trebuia să stau acolo mai vreo 3 ore.

De pe la 13.30 deja începuse să-mi fie greu cu singurătatea din parc.

Numai bine, pentru că banca mea era atât de cool, o octogenară cochetă mă întreabă dacă îi dau voie să se aşeze lângă mine. O las! Cred că m-am şi bucurat că mă întreabă şi pe mine ceva în tot acest timp.

În continuare, erau vreo 36 de grade la umbră.

Vorbesc cu tanti. Eram sigură că era o doamnă că se vedea după bijuteriile pe care le purta şi după haine şi, într-adevăr, nu m-am înşelat. Bătrâna era ingineră, soţul ei a fost profesor universitar la construcţii, despre ea nu mi-a spus ce a funcţie a ocupat, dar din povestiri mi-am dat seama că, şi în cazul ei, a fost ceva important. Am povestit mult cu ea şi timpul a trecut foarte repede. Mi-a plăcut de tanti. Acum locuieşte singură undeva pe lângă piaţa 700, dar obişnuia să locuiască într-una din casele minunate de pe BVD. Loga din Tm, acolo unde acum au pus stăpânire rromii.

Şi ea a vândut unor rromi. La jumătate de preţ. Şi ştie că a fost fraierită, dar nu avea cum să facă altfel şi a început să-mi spună povestea.

Rromul român e şemecher. E mult mai şmecher decât românii. Ce au făcut exact de au reuşit să fraierească un bătrân care ştia că e păcălit, dar a fost constrâns să facă totuşi acest gest?…

Lucrurile stau aşa:

În aceste clădiri frumoase, se află apartamente mari cam pentru 4, 6 familii. Jos, se află, de obicei, un apartament mai micuţ, care, de regulă, era ocupat de portar şi familia sau de femeia de serviciu. De-a lungul anilor, prin contract, aceştia deveneau proprietari.

Cumva, rromul neoş, ştia de unde să pornească. Şi pentru că mereu există unul care să cedeze, aceştia cumpărau, ca să-şi facă intrarea în clădiri, tocmai acele apartamente micuţe. Odată intraţi, au spus locatarilor că în nici 7 ani de zile, întreaga clădire va fi a lor şi a rudelor de sânge comun. Şi aşa a şi fost!

Au plecat rromii în străinătate, după un an, doi s-au reîntors, au mai cumpărat un apartament din clădire căci au oferit o sumă foarte mare. Au plecat din nou, s-au reîntors. Au mai convins nişte locatari. Au mai cumpărat un apartament.

Mai erau două familii care nu voiau să plece şi să vândă. Ambele familii erau formate din pensionari. Oamenii îşi iubeau apartamentul, bulevardul şi nu voiau să se mute din cauza unor rromi. În tot acest timp, presiunile asupra lor erau enorme.

Într-un final, unul dintre cei doi pensionari din cealaltă familie a murit. Au venit copiii din străinătate şi l-au luat cu ei pe bătrânul rămas în viaţa, iar apartamentul şi-a găsit rapid cumpărător. Bineînţeles, rromii poznaşi, intraţi deja în clădire, cine altcineva? Doamna cu care stăteam de vorba s-a trezit singură printre rromii care au împânzit clădirea…i-a fost frică, era stresată, presată şi, pe alocuri, ameninţată şi a fost nevoită să îşi vindă şi ea apartamentul. Bineînţeles, cine ar fi cumpărat un apartament atât de scump într-o clădire plină de rromi? Doar alţi rromi, evident! Şi pentru că ştiau că femeia nu va avea sorţi de izbândă în a vinde apartamentul la preţul pe care l-ar fi meritat, au profitat şi i-au oferit doar jumate din preţ. Bun şi aşa, zicea femeia, numai să se vadă departe de ei…

😐

În altă ordine de idei, doamna care în doar două săptămâni va împlini 82 de ani mi-a povestit că nu poate să înţeleagă ce se întâmplă cu societatea actuală…înainte de 90, cei bogaţi le dădeau săracilor. Îşi aminteşte cum oamenii cu stare de pe Bulevardul Loga făceau pachete şi le dădeau săracilor de sărbători. Era un fel de tradiţie.

Acum, de sărbători, pe Loga era plin de amărâţi care cărau la vecinii ei, baştanii (inspectori, coloneli, directori), mielul, brânza, leguma, ţuica sau mai ştiu eu ce alte bunuri…Efectiv, nu putea să priceapă cum de s-a întors lumea asta cu susul în jos.

Mi-a mai povestit despre ea şi părerile ei. Am ascultat-o. I-am mai spus şi eu despre ale mele.

M-a impresionat când mi-a spus că a ajuns în 2010 în Washington, USA şi că e mulţumită că a vizitat 10 capitale ale lumii. A mai fost invitată şi în Japonia şi alte ţări mai exotice, dar a refuzat.  În 2010 avea o frumoasă vârstă de 79 de ani, semn că niciodată nu e prea târziu să descoperim lucruri şi locuri noi.

Mi-a spus şi cum a ajuns la Academia Franceză, alături de soţul ei, pe vremea comuniştilor, în urma unei invenţii a acestuia şi ce tam-tam s-a creat când lumea a realizat că nici ea, nici soţul ei nu erau membrii de partid şi totuşi ocupau funcţii mari. Şoţul ei a fost făcut membru de partid spre final şi doar atunci şi-a primit titlul de profesor universitar. Ani de zile a fost doar conferenţiar. Elena Ceauşescu însăşi a dat ordin Politehnicii să trimită la Academie pe autorul invenţiei ceea ce a fost un lucru minunat. Cu alte ocazii, se ducea însăşi tovarăşa supremă!

Nu ştiu cum o cheamă pe doamnă. Nu am întrebat-o. Acum îmi pare rău.

La 15.00 ne-am despărţit. Am stat de vorbă cu jumătate de oră în plus faţă de timpul pe care şi-l propuse ea să îl petreacă în parc.

Am simţit multă admiraţie! La aproape 82 de ani, să fii perfect lucid, energic, plin de viaţă, elegant şi îngrijit nu e deloc mare lucru! Un om frumos!

Paşii mei, mai departe,  s-au îndreptat spre Universitate…

(continuare aici!)