Vârsta pe care o am mă oboseşte. Nu e vorba de oboseală fizică, aş fi chiar ipocrită să spun aşa ceva acum. E vorba că simt o oarecare povară şi că m-am săturat de 25. Trăiesc vârsta asta de la 24 de ani.

Tot anul în care aveam 24, dacă mă întreba cineva câţi ani am, îmi venea să spun 25. Aşa mă simţeam.

Aşa mă simt şi acum.

Norocul meu e că, la un moment dat, am mai întâlnit oameni care mi-au spus că mă înţeleg şi că şi lor le-a fost dat să trăiască o anumită vârstă prelungit. M-am simţit mai bine atunci. Pe moment.

25-ul ăsta al meu, care durează de 2 ani deja, e unul anost, gri şi sterp. Nu mi-a adus nimic frumos în cale. Desigur, mă bucur mult la lucrurile mărunte, apreciez tot ceea ce mi se întâmplă sau mi s-a întâmplat pozitiv în tot acest segment de timp al vieţii mele, dar eu nu pot să fiu pe deplin mulţumită sau fericită. Sau încântată.

Simt că lipseşte ceva.

Ah, de s-ar întoarce 23-ul în viaţa mea!