De când mă ştiu am calculat anii din viaţa mea în funcţie de anii şcolari şi pentru că, în chemarea-mi spre cariera didactică atât de „ofertantă” în continuare fac acelaşi lucru, nu pare a fi un obicei de care să scap în viitorul prea apropiat.

Acum, cu ploile din ultimele zile, e clar că e aproape toamnă.  Şi, deşi o fană a acestui anotimp (îmi amintesc cu drag de toamna anului trecut care a fost absolut superbă!), de data asta simt că mă întristez. Mi se pare că se termină un an bun.

Ştiu că e sfârşit de an doar în mintea mea şi că mai este timp până în decembrie, dar şcolăreşte vorbind, în septembrie, de fiecare dată, e un nou început. S-ar putea ca pentru mine să fie un început pe mai multe planuri şi, în indecizia personală prezentă, simt nevoia să trag de aceste ultime zile din luna august. Să mă bucur de ele, să beau cafea la ibric, să-mi citesc  „amantele” şi să mă uit la poze cu locuri frumoase. Să nu ştiu ce răspunsuri să dau la oamenii care mă întreabă ce voi face exact din septembrie, să mă bucur de liniştea de acasă şi de conexiunea bună la internet, să fiu bucuroasă că am trecut cu bine prin nişte examene grele, să accept felicitările foştilor colegi de muncă pentru reuşita (care pe mine şi acum mă lasă indiferentă) şi să mă uit pe geam la stropii de ploaie.

În mintea mea deja se crează conturul unei liste de dorinţe pentru noul an. Ştiu exact ce aş vrea să punctez şi mă gândesc că acum, în pragul acestui sfârşit de an timpuriu, am bifat multe din lucrurile pe care le-am avut în gânduri atunci când am intrat în 2013. Am bifat lucruri şi pe plan personal, dar mai ales profesional. Ce-i drept, balanţa se înclină mult spre profesional, dar s-a înclinat exact în direcţia pe care eu mi-am dorit-o.

Azi e o zi în care mă simt mulţumită. Sigur, e loc de mai bine, mai mult, mai frumos în viaţa mea, dar e vorba şi despre perspective. Iar eu mă uit de fiecare dată la ce e mai bun, mai deştept, mai ambiţios şi mai norocos decât mine. Poate că greşesc. Ar trebui să mă uit şi în direcţia opusă şi poate că atunci aş aprecia mai mult ce am acum, căci, din păcate,  de cele mai multe ori mi se pare că am mai nimic.

Azi am spălat rufe, am băut cafeaua făcută de mine, am scris gânduri aici, am stat de vorbă cu sora mea, tatăl meu m-a sunat din timpul serviciului ca să îmi dea o informaţie care m-ar fi putut bucura, am de gând să termin o carte, am ascultat muzică şi am struguri în curte. M-a prins ploaia afară în timp ce îmi întindeam rufele şi, cumva, în toată banalitatea unei zile absolut simpliste, azi mi se pare o zi superbă.

De-aş rămâne mereu cu un asemenea sentiment..

foto credit