Nu am credit la bancă, nu am rate la nimic şi nici nu am făcut niciodată o descoperire de card. O singură dată am împrumutat bani de la un prieten bun (anul trecut, în septembrie) şi asta nu pentru că nu rămăsesem cu  nimic, ci doar în eventualitatea de a nu rămâne fără bani. Un fel de back-up. Am dat banii frumos înapoi exact în data în care am promis că îi voi returna şi oricum nici nu apucasem să îi stric pe toţi, dar într-adevăr avusesem nevoie de partea importantă din ei.

Nu sunt zgârcită şi nici nu mă limitez la strictul necesar, dar am avut grijă ca, de fiecare dată, să cheltuiesc cât îmi permit. Nu am făcut sacrificii şi nici nu m-am plâns de salariul mic pentru că, deocamdată, fără familie şi copii ai mei, e cât de cât ok şi aşa.

Cu toate acestea, de când m-am reîntors acasă, deşi cu un salariu mic, am tot împrumutat eu bani altora. Şi culmea! Nu prietenilor mei!

Dintre toţi prietenii mei, nu-mi amintesc să îmi ceară cu împrumut bani vreodată vreunul. Majoritatea „împrumutaţilor” din lista mea sunt oameni maturi, prieteni ai părinţilor mei, rude şi vecini. Cu toţii sunt apropiaţi părinţilor mei, nu şi mie! Şi cu toţii nu resimt nici cea mai mică jenă în a apela la mine, deşi unii dintre ei au un venit mai mare decât al meu, au o situaţie materială mai bună decât a mea sau au copiii care lucrează în străinătate. La un moment dat am ajuns să împrumut bani unei vecine care are nepot absolvent de arhitectură sau nepoată studentă la jurnalism căreia îi plătea taxa bine merci. Au absolvit nepoţii. Bunica respectivă a investit milioane în ei, dar de împrumutat, din când în când, apelează la mine! Sau la părinţii mei!

Iar eu le împrumut bani în continuare. Nu îi presez niciodată cu timpul şi, de cele mai multe ori, chiar uit că am dat bani în stânga şi în dreapta! Noroc că îmi aminteşte mama de pe unde mai am de recuperat bani.  Adică recent chiar mi s-a întâmplat să împrumut cuiva 100 ron şi să îmi aducă doar 90 ron înpoi. A zis că nu a avut toată suma, deşi nu înţeleg de ce a făcut mişcarea asta, căci eu aştept omul cât are nevoie de bani, aşadar putea să vină cu toţi banii când îi avea.

De fapt, mişcarea a fost destul de isteaţă pentru că au trecut deja nişte luni de când nu am mai primit restul de 10 ron înapoi şi, sincer, eu chiar nu o să mă apuc acum să întreb despre cei 10 ron rămaşi. Deşi aş avea tot dreptul din lume!

＄＄＄＄＄

Ca să zic aşa, uneori am impresia că prea sunt bună. Problema cu empatia e că atunci când apelează cineva la noi, încercăm să ajutăm, chiar dacă suntem luaţi de proşti apoi!, căci ne gândim la cum ne-ar fi fost nouă în locul respectivilor. Sau cazuri mai speciale, cam cum ar fi al meu: sunt empatică şi împrumut nişte oameni care au mai mult decât mine de cele mai multe ori. Şi nici nu pot să spun că îmi pare rău că fac aşa. Pur şi simplu mi-a trecut prin cap că nu prea îmi ajut prietenii cu nimic pentru că ei niciodată nu apelează la mine pentru a fi ajutaţi. Dar de ar fi nevoie aş face-o cu mare drag şi din toată inima! Sper că ei ştiu asta! 🙂

foto