Despre planuri şi secrete

De fiecare dată când am avut în gând un plan, o idee, am sperat să pot să o ţin sau să le ţin pentru mine până în momentul în care îmi vor fi reuşit. Am înţeles că aşa se face, că planurile sunt mai uşor de pus în practică atunci când ne concentrăm asupra lor şi, ţinându-le departe de ochii curioşilor, ne vedem de treabă, secretos şi misterios, fără întreruperi, fără prea multe cuvinte, până ne iese…! Abia apoi putem surprinde! Le turnăm verde-n faţă prietenilor că „uite, am făcut-o şi pe asta!” şi spunem ceva măreţ. Spre surprinderea unora şi gelozia sau invidia altora, după caz!

Teoretic sună bine, practic nu sună ok. Adică nu sună deloc bine pentru mine. Eu nu pot să fiu aşa. Dacă am un gând de viitor, simt nevoia să îl împărtăşesc. Să îl spun prietenelor şi prietenilor mei. Să le cer părerea. Să mă simt sprijinită emoţional. Acum câteva săptămâni eram ferm convinsă că vreau să aplic pentru un voluntariat în Belgia într-un centru de copii refugiaţi din zone ale conflictelor. M-am luat şi mi-am alcătuit cv-ul în formatul cerut, scrisoare ade intenţie, cererea specifică, ba chiar am şi contactat persoana care se ocupa cu asta şi nu am putut să tac. Am vorbit despre intenţiile mele cu cei din jur. Nu s-a materializat nimic pentru că am renunţat la idee între timp. (îmi doresc în continuare să fac voluntariat. din toată inima, doar că probabil ar fi mai bine să încep cu ceva pe un termen de durată mai scurt, aşadar poate o să reuşesc pe perioada verii să fac ceva în acest sens.)

În aceeaşi măsură apreciez atunci când oamenii din jurul lor îmi vorbesc despre planurile lor, despre gândurile lor de viitor. Îi simt umani, îi simt aproape. De cealaltă parte a baricadei, am în jurul meu şi oameni care nu-mi spun niciodată nimic despre ei, în timp ce eu, cu sinceritate, le spun destul de multe. Am înţeles că aşa funcţionează ei, că îşi respectă planurile şi ţin toate gândurile într-un cufăr secret dar, deşi sincer, eu chiar accept felul lor de a fi, mie nu îmi e comod.

M-aş fi simţit mai bine dacă aş fi fost acolo, dacă aş fi ştiut, şi nu e vorba despre importanţa pe care mi-aş acorda-o sieşi, ci despre un fel de reciprocitate în relaţie, de complicitate, de relaţionare. Până la urmă nu asta înseamnă o prietenie? Nu asta înseamnă relaţia cu conexiuni emoţionale între inimile posesorilor care comunică de zor în acelaşi spirit? Cât de profundă poate fi o prietenie când vorbim mult despre nimicuri, dar nu ne spunem lucrurile mari spre care tindem? Ar fi mai bine să nu vorbim despre visurile noastre cu nimeni, să le ţinem pentru noi până se îndeplinesc? Iar dacă nu se îndeplinesc, nu avem voie să le spunem nici cu voce tare, cuiva aproape?

…

Eu recunosc: când aud planurile-mi materializate în cuvinte, duse de viteza sunetului spre celălalt, mă simt mai bine. Un 5% de procent din tot ce înseamnă planul respectiv parcă s-a realizat din start. Naiv, nu? 🙂

sursă foto