De când mă ştiu, sunt o mare fană a fotografiilor! Lucru moştenit şi de sora mea. De mici aveam o mare grijă de pozele alb-negru ale familiei. Aveam şi un fotograf care venea la noi acasă să ne facă poze alb-negru. I se spunea nenea Zbârnaure!
Apoi, când am mai crescut, am avut un aparat din acela cu film ce trebuia apoi developat. Cu el am pornit într-o vacanţă de vară de am văzut Bucureşti-ul întâiaşi dată, ca apoi să fac cu maşina un tur de Ardeal, urmat de un „popas” de o lună de zile în Maramureş. În luna aia de zile am atins şi culmea greutăţii pe care am atins-o vreodată! Aveam 16 ani.
De aparatul foto eram nedespărţite. Singura problemă era că numărul pozelor era unul limitat, iar noi voiam să pozăm tot ce respira pe lângă noi: de la animalele din ogradă, la ieşirile în aer liber cu tot familionul şi rubedeniile care îşi aniversau vreo zi de naştere în natură şi aşa mai departe.
Când mi-am permis, mi-am cumpărat din Franţa un aparat foto digital. O minunăţie Kodak! Am fotografiat cu el toate locurile pe care le-am văzut, iar în aparatul meu mai toate pozele făcute de mine erau cu peisaje sau cu ocazia ieşirilor cu prietenii în oraş (din păcate astea sunt din ce în ce mai rare acum!).
Sincer, recunosc că, în continuare, nu mă pot stăpâni. Cea mai bună terapie pentru mine o reprezintă pozele. M-aş putea uita cu orele. De fapt, stau şi mă uit ore întregi la poze frumoase. Pozele mele sau ale altora (da, şi de aici mi se trage statul îndelung pe Facebook!), dar şi poze de pe diverse site-uri de genul weheartit sau pinterest.
Vă spun, nu există pe lumea asta antidepresiv mai bun! Priviţi:
Mirela's Mood 