O domnişoară din lista mea de prieteni virtuali şi-a pus următorul citat sub poza de profil:
„Pentru a reuşi în viaţă, ai nevoie de doua lucruri: de ignoranţă şi de încredere. ”
În poză e ea, cu telefonul mobil în mână, surprinsă într-un club timişorean.
Ce înţeleg eu din asta?
Înţeleg că ea spune despre ea, prin prisma citatului în care se regăseşte, că e proastă, dar cu mult tupeu!
Aşa o fi, nu neg…cert e că respectiva e inspector resurse umane…şi îmi amintesc chiar eu cum am văzut-o plângând pe holurile Universităţii că nu putea să intre în licenţă din cauza restanţelor. Mda, eu la câteva săptămâni eram licenţiată cu 10, dar nah, în viaţă nu asta contează, contează un tată preot care să facă multe „rugăciuni” prin toate „mănăstirile” şi , hopa mitică, fata reuşeşte în viaţă! 😉
Amin!
Mirela's Mood 
Este perfect justificat articolul tău şi dacă l-aş fi scris eu ar fi sunat la fel!
Cu toatea acestea am tendinţa să mă şi pun în poziţia adversă.
Dacă tata ar fi fost un mare afacerist cu posibilităţi financiare imense (şi categoric nu e, nu a fost şi nu va fi vreodată în viaţa asta), oare nu mi-ar fi plăcut să încep şi eu în viaţă de la plus? Nu e nevoie să-mi dai un răspuns…
Nu ştiu ce să zic…depinde şi de om. Eu, de ex., am printre prietenii mei şi unii cu părinţi directori şi cu poziţie importantă şi vreau să îţi spun că muncesc pe bune în firmele angajatoare, firme care i-au angajat în funcţie de competenţe. Fără pile şi relaţii. Şi muncesc şi foarte mult, unii sunt de-a dreptul exploataţi la locul de muncă.
Dar da, întrebarea pe care o ridici dă mult de gândit…pe mine una chiar nu m-ar deranja oamenii care reuşesc într-o astfel de manieră atâta vreme cât li se oferă şanse egale şi celor care sunt foarte buni şi competeţi. Dar atunci când celor din urmă menţionaţi li se pun piedici reale în favoarea unor „preferaţi” mă enervez foarte tare!