DEVA

Când eram eu mai mică, acum mulţi, mulţi ani, pe vremea când mergeam cu trenul în vacanţa de vară spre Maramureş (acum merg cu autocarul, deci încă mai e loc de evoluţie!) aveam un fel de vis.

Bineînţeles, eram copil şi nu visam la mări şi ţări îndepărtate, să fiu prima femeie preşedinte a României sau să fiu o prinţesă din poveşti. Mă rog, poate nu eram eu suficient de ambiţioasă atunci! Speram doar ca într-o zi să fiu uitată într-un magazin plin cu dulciuri şi să îmi petrec noaptea singură în el şi să văd Deva cu cetatea-i! Atâta tot!

Chiar banal aţi putea zice, dar sunt de-a dreptul irealizabile dorinţele astea ale mele…adică, aproape irealizabile, pot adăuga acum…

Într-un magazin plin cu dulciuri nu am fost uitată niciodată! 😦 Mă tem că acum e prea târziu.

Cât despre Deva, îmi stresam toată lumea în compartimentul de tren să nu uite să mă trezească atunci când treceam prin zonă ca să pot şi eu să văd cetatea. Şi mă anunţau. De fiecare dată.

La un moment dat o tânără, văzându-mă atât de pornită, mi-a dat numărul ei de telefon şi mi-a spus să o contactez ca să o pot vizita. Era din Deva. Îmi amintesc că o chema Adriana, dar de contactat nu am contactat-o niciodată. Un gest frumos oricum.

Aşa, ca să continui firul, de-a lungul timpului, acum câţiva ani buni în urmă, drumurile mele personale s-a întâlnit cu persoane din Deva. Ba chiar s-ar putea să citească ce scriu aici, aşadar nu voi da nume! :p…dar tot degeaba! Degeaba în sensul dorinţei mele pe care oricum nici nu cred că am verbalizat-o! Dar nu-i bai, am aşteptat să cresc mare, să fac 26 de ani şi să ajung şi eu să stau, să văd, să vizitez şi să mă plimb prin Deva. Şi chiar să mă şi cazez la hotelul cu acelaşi nume! 🙂 Victorieee!

DOVADA!