Serbările şcolare

Vă mai amintiţi perioada sărbătorilor de Crăciun de pe băncile şcolii? Sau momentele în care o vacanţă se apropia cu paşi repezi şi „Doamna” (învăţătoare sau educatoare, după caz) intra în deliris tremens cu pregătirile pentru serbarea şcolară? Şi eram toţi în aceeaşi oală, vrând nevrând? Fără drept de apel şi fără curajul de a spune nu?

Vă mai amintiţi?

Eu una, da!

Primul meu rol a fost unul de viorea. Mda, eram o floare în alaiul primăverii. Aveam 5 ani. Ţin minte că am venit acasă confuză, auzeam vehiculându-se pe lângă mine cuvântul „serbare” şi habar nu aveam ce înseamnă şi de ce e atât de important. Eu la 5 ani am început grădiniţa. Pe vremea mea, părinţii nu se grăbeau să-şi trimită copiii pe la creşe şi grădi imediat când aceştia au împlinit 2 ani jumate. Adevăru-i că nu judec! Ba chiar mă bucur, că ăsta-i semn bun, semn că femeile s-au emancipat şi sunt acum şi ele cu un job sau cu o carieră în spate.

Revenind la mine în varianta viorea… Am fost la croitoreasă atunci. Mi-au făcut ai mei o fustă scurtă mov şi o cămaşă verde cu mai multe broderii sau guleraşe. Fustiţa nu mi-o mai amintesc, dar cămaşa da.

Cred că tot în perioada grădiniţei am fost şi un fel de poştaş. Adică eu am deschis serbarea grupei mele. Ţin minte că m-am blocat căci eu, atunci pe scenă, am aflat că eu spun prima poezioara. A fost penibil. Pesemne, la grădi, educatoarea la repetiţii ne asculta pe rând în funcţie de cum eram în bancă şi nu am făcut o repetiţie generală. În fine, m-am încurcat atunci dezamăgitor. Părinţii de pe vremea aia îşi puneau speranţe în odraslele lor şi în felul în care memorau mecanic o poezie. Aşa era şi cu Andrei Fruţu! Era cu un an mai mare decât mine şi urla din toţi rărunchii. Pfff, ce-l mai aplaudau! Credeau toţi că e un mare geniu. Nu, nu a rămas gravidă în perioada adolescenţei că era băiat şi fiziologic nu avea cum, dar şi-a picat examenul de capacitate într-a 8a şi acolo s-a încheiat studiul la el. Varianta mea „poştăşească” a fost răzbunată!

Mai apoi, prin sertarele dulapurilor casei, am o poză cu mine, tot de la grădi, urlând ca disperata cântând ceva melodie idioată. Toate grupele, eu eram într-a mijlocie.  Şi toţi eram aşa cu gura cască, porniţi să umplem Căminul Cultural mai ceva ca cei de la Vocea României în etapa de blind-uri.

EN fin, vorba românului, mai sar peste câteva serbări şi ajung la cea din clasa a 4a, când am pus în scenă Cenuşăreasa. Eu aveam părul lung, frumos şi sănătos, ochi albaştri şi eram deşteapta clasei. Bine, nu eram doar eu deşteapta clasei. Era şi colega mea de bancă deşteaptă cu mine.  Ea avea părul şi mai frumos şi mai sănătos. Iar ea era brunetă. Am fi fost candidatele perfecte pentru titlul de Cenuşăreasă! Dar DOAMNA, în ipocrizia ei, a pus-o Cenuşăreasă pe una mică, grasă, tunsă scurt şi cu ochelari. Noi două am fost surorile vitrege! Dar am fost perfecte, adică chiar am urât-o pe Cenuşăreasa aia.

Soră-mea a încercat să mă consoleze zilele astea că tot mi-am amintit cât de incorectă e viaţa şi mi-a zis că Cenuşăreasa trebuia să fie mai urâtă şi mai nesemnificativă. Asta e rolul ei de Cenuşăreasă. Bine, ok, înţeleg, dar asta a noastră nici după ce s-a transformat nu a arătat mai bine. Tot nasoală a rămas.

Ideea care e, eu şi cu sora mea din piesă, noi astea rele şi vitrege, suntem în continuare cu părul lung, blonde amândouă acum, dar singure, iar fata aia de a avut rolul principal e căsătorită şi cu bebe! Deci, la ea chiar e cu happy end. În rest, e tot cu ochelari şi cu părul scurt şi nu-i mai ajungi la nas de îngâmfare.

(Vă spun eu! Ruxandra dintr-a 4a, din clasă cu mine, vecina doamnei învăţătoare!) :))

Cât despre prinţul din poveste (căci nu, nu e căsătorit cu varianta din clasa a 4a) e acum prin Anglia şi lucrează în construcţii. A avut mai multe prietene la activ şi pe toate le-a bătut. Semn că Făt- Frumos s-a săturat să tot fie gentilom. Până când, dle,  cu domniţele astea şi cu pretenţiile lor la conduri din cleştar?!!! Viaţa-i grea! E criză!