Undeva, la începutul lunii octombrie, am ţinut o lecţie de engleză într-o şcoală la o grupă pregătitoare. Aceea a fost prima şi ultima mea lecţie în şcoala respectivă, din motive deloc obiective şi care nu au depins de mine.

În fine, a trecut mult timp de atunci şi, cu o mare surprindere, mă trezesc săptămâna trecută, plus aceasta, că la mine lumea chiar trebuie să insiste, nu glumă- nici eu nu ştiu prea bine de ce!- cu nişte părinţi ai unui copil care a fost în sala de clasă la ora respectivă!

Zeno cel mic şi-a înnebunit părinţii că el vrea să dea de mine şi că el vrea să facă engleză cu mine şi că nu îl interesează! Şi bieţii părinţi au dat, în cele din urmă de mine, după, iată!, câteva luni bune. Şi după atâta chin, au mai trebuit să facă şi muncă de convingere- tot cu mine- ca să-i îndeplinească dorinţa lui Zeno!

Căci Zeno are doar 6 ani şi e la pregătitoare, dar lui eu i-am rămas în minte. Ora aia a avut un impact atât de mare asupra lui încât l-a făcut să nu mă uite atâta vreme!

Şi dragul de el, azi a fost la mine acasă, în vizită, căci eu nici nu mai ştiam cine a fost atunci în băncuţe lângă mine şi eram curioasă să-l cunosc! Am făcut noi cunoştinţă şi, surpriză, Zeno mi-a reamintit cu lux de amănunte ce am făcut în ora respectivă, ba chiar ştia cuvintele pe care le-a învăţat atunci cu mine. Mă întrebase, dragul de el, dacă o să facem iarăşi imagini cu „monkey, donkey, duck…”

Iar eu, Toma Necredinciosul, am crezut că le-a reţinut doar aşa, ca rimă, dar nuuuuu, ştia cine-i măgarul şi cine nu-i!

…

Vedeţi, vedeţi, salariul ăla de profesor…uneori nu e totul despre bani!

…