Eu nu cred


…că viaţa e corectă!

Nu am adunat mulţi ani în spate, dar am văzut destule cazuri de incorectitudine şi mi se pare că unii oameni se nasc chinuiţi şi aşa îşi duc viaţa până la sfârşit.

Cât am fost alături de mama mea la Spitalul Clinic Municipal din Timişoara am întâlnit o poveste tristă a unei femei din Hunedoara. Ea crescuse în orfelinat, fiind părăsită de tată şi rămasă fără mamă care decedase. A crescut, s-a căsătorit. La rândul ei era mamă a 4 copiii. Soţul lucra la un abator în Timişoara pe un salariu minim pe economie pentru a putea să-şi întreţină familia. Ea nu lucra şi nici nu ştiu dacă a lucrat undeva. Simpla asociere cu Hunedoara mă face să cred că nici nu avea unde să lucreze şi oricum în niciun caz nu avea cum să facă asta, singură fiind, cu 4 copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 12 ani.

Între timp, se îmbolnăvise de cancer de sân. Avea la activ peste 20 de chiuretaje, căci soţul ei îi spunea mereu că el nu poate să „o ferească” pentru că are dureri de cap dacă nu merge până la capăt. (Nici nu vreţi să ştiţi câtă ură am simţit pentru bărbatul respectiv când am auzit toate astea!).

A ştiut că are cancer şi spunea că i s-a spus că trebuie operată neapărat, dar că ea nu a făcut nimic. A sperat că va reuşi să scape cu câteva medicamente. Că sigur se va inventa ceva medicament minune şi că se va vindeca…

Breast Cancer Awareness!

S-a operat între timp. Avea şi ea, pregătiţi pentru medic, drept „atenţie” 150 ron, pentru că nu avea mai mult şi pentru că până şi suma respectivă era imensă pentru familia ei. Doctorul i-a luat banii respectivi, deşi ea sperase că poate nu se va lăcomi asupra lor căci îi ştia povestea…

A fost operată. I s-a extirpat un sân întreg şi i s-a decupat o mare bucată din spate. Cancerul se extinsese…

În salon, toate femeile se lamentau, se plângeau. Ea nu! Nu spunea că o doare, şi doar noaptea în somn, atunci când nu mai era conştientă şi când autocontrolul nu mai funcţiona, ofta a durere şi a dezamăgire.

Îmi amintesc cum într-o zi a început să tremure toată…de foame! Mâncarea din spital era insuficientă şi din punct de vedere nutritiv nu o ajuta deloc, iar ea nu avea pachet de acasă.

Îmi mai amintesc că prin spitale veneau tot felul de indivizi care vindeau femeilor haine, centuri pentru brâu, ba chiar şi preoţi sau pastori…Cumpărase un maieu de la un vânzător din acesta ambulant şi de abia după ce plecase şi-a dat seama că nu îl va putea purta…Uitase că ea nu mai are un sân. Şi astăzi regret că nu l-am cumpărat eu de la ea. Nu mi-ar fi fost bun că ea era mai firavă decât mine, dar poate că recuperarea banilor pe care i-a dat pe el, ar fi bucurat-o atunci.

Pastorii care veneau prin saloane veneau să se roage. De obicei, ei erau însoţiţi de alţi credincioşi de aceeaşi înclinaţie religioasă. Preoţii care veneau să se roage, cei ortodocşi, din câte am înţeles, veneau în mod regulat şi aveau un fel de aranjament cu spitalul în acest sens. Ei, spre deosebire de „pocăiţii” pe care îi blamăm adesea, nu se rugau şi nici nu spovedeau pe nimeni pe gratis. Şi da, şi eu sunt ortodoxă. Şi nu mă mândresc deloc cu majoritatea preoţilor religiei mele…

Rezultatele biopsiei au fost negative pentru mama mea care, pe fond de stres, pierduse multe kilograme în câteva zile. Rezultatele biopsiei pentru femeia din Hunedoara au ieşit pozitive. Avea cancer instalat în tot corpul.

Dezamăgită, a zis atunci că ea nu va continua tratamentul şi că nu va face chimioterapie. Vorbise cu soţul ei şi stabilise deja că dacă va muri, fie va da copiii la orfelinat, fie el se va căsători cu o femeie de la ei din bloc căreia îi erau dragi copiii lor.

S-a dus acasă. Mama mea, pare-mi-se, a mai vorbit de atunci o singură dată cu ea. Nu a început să facă chimioterapie imediat după, şi mai mult ca sigur, nu a făcut pentru că nu avea bani- să vină săptămânal la Timişoara, să ofere atenţii medicilor, asistentelor, îngrijitoarelor…

Am aflat anul trecut că s-a stins din viaţă. Nu cunosc alte detalii.

Ştiu doar atât, că undeva după 23 de ani încoace, am început să văd viaţa în culori gri. Mă dor toate nedreptăţile pe care le văd, şi atât de tare mă dor, încât simt că parcă ar fi toate ale mele. Aş vrea să fie un echilibru undeva. Aş vrea să avem speranţă că undeva, în alte sfere, în alte universuri, aceşti oameni vor cunoaşte şi vor gusta un dram de fericire…

Voi credeţi?

Eu nu mai cred…

2 gânduri despre “Eu nu cred

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s