Simt zilele astea, mai mult ca niciodată, că nu sunt deloc bine ancorată în realitate. Uneori simt timpul trecându-mi printre degete precum nisipul unei plaje însorite, vara. Am mult timp liber, am timp să citesc, să meditez… Sunt omul care se bucură când bate vântul, care se opreşte în loc să admire un peisaj, care apreciază o privire şi totuşi, simt că îmi scapă ceva!
Nu ştiu cum e în cazul vostru, dar viaţa mea în acest punct nu îmi oferă nimic din ce mi-aş fi gândit că o să-mi ofere! Ba din contră, mi-a oferit tot ce speram să nu-mi ofere. Şi simt că trăiesc un fel de timp mort din care nu am cum sa evoluez. De nişte ani încoace simt că stau pe loc sau chiar mai rău, că sunt un fel de soră geamănă a unui rac- reuşesc să dau doar înapoi!
Am o problemă cu realitatea, clar! Nu mă satisface! Mi s-a zis de multe ori că e doar o etapă. Dar deja e mai mult decât o etapă. S-au adunat deja aproape 3 ani de când mă simt într-un cerc. S-au adunat mai bine de 4 ani de când anumite gânduri îmi poluează mintea şi nu pot scăpa de ele.
Poate că sunt idealistă şi aşa e, de fapt, pentru toţi. Poate că am vrut eu mai mult de la viaţă decât merit dar, în continuare, nu pot să nu cred profund că da, într-adevăr, merit mai mult! Şi să nu credeţi că am stat cu mâinile în sân în tot acest timp. Chiar am încercat să schimb drumul acesta al meu pe care sunt acum, dar irelevant de dorinţele mele, de munca şi eforturile depuse, parcă e un fel de blestem şi nu mi se mai întâmplă ceea ce îmi doresc. Ba din contră, mi se întâmplă mai rău, doar aşa cât să stau cuminte în colţul meu şi să nu mai sper la nimic.
Speranţa asta-i o curvă mare! Pleacă când ţi-e lumea mai draga…
p.s. mă bucur că se sfârşeşte ianuarie!
Mirela's Mood 