Ce-ar fi dacă ne-am inventa propria viaţa?


Tot din seria cărţilor scrise şi publicate de Jacques Salomé am citit şi Ce-ar fi dacă ne-am inventa propria viaţă?. De fapt, această carte este prima cu care am început de la el. Mă bucur de recomandarea primită de a-l citi şi simt că am învăţat câte ceva parcurgând aceste pagini.

Am rămas cu următoarele:

Am citit că mişcarea infimă a unei aripi de fluture la Valparaiso ar putea contribui la naşterea unui uragan deasupra oraşului Singapore. Cred că se întâmplă acelaşi lucru în ceea ce priveşte starea noastră de spirit.

Suntem responsabili de viaţa care este în noi.

Respectul faţă de propria persoană este o valoare care mi-a solicitat mult timp să o descopăr şi să o adaug în viaţa mea. Multă vreme m-am mulţumit să aştept (şi chiar să cer, adesea în van) din partea altora acest respect pe care nu puteam să mi-l iau. Îl aşteptam de la apropiaţi şi de la mai puţin apropiaţi ca pe un drept. În final am descoperit progresiv că această aşteptare mă punea în dependenţă faţă de celălalt şi făcea să ignor nevoile mele relaţionale cele mai vitale, deci de a răspunde acestora.

Pentru anumite persoane, actul de a primi pare ceva dificil, mai ales când e vorba să primească semne de atenţie pozitive sau de dragoste venind de la altul, sau chiar de a accepta cadouri. Acest sentiment poate merge de la jenă până la refuz, trecând prin imposibilităţi de a accepta orice manifestare de interes. (…) Astfel, am remarcat că adesea banalizăm, minimalizăm, descalificăm chiar semnele de interes, complimentele sau gratificările primite.

Există cuvinte, vorbe de zi cu zi, cele pe care fiecare dintre noi le poate oferi, care pot îngriji, repara, linişti pe cel care ştie să le primească şi să le întâmpine ca pe o susţinere, un ajutor sau un cadou.

O singură zi de război lasă mai multe urme în peisaj decât o sută de ani de pace.

Suntem fiinţe cu o istorie neîncetat în construcţie, care ne trage adesea spre trecut, ne imobilizează sau ne trimite la situaţii neterminate, răni sau vise nebune, şi suntem şi visători, constructori de viitor voind să punem viitorul în serviciul dorinţelor noastre, mai ales când acesta se retrage sau lasă să apară zone de umbră şi o ameninţare la orizont. Trebuie să mergem cât mai aproape de clipă, într-un prezent al prezentulului.

A fi disponibil pentru ascultare este primul pas în direcţia unei diminuări posibile a suferinţei şi a tristeţii.

Ne maltratăm sănătatea şi echilibrul nostru intim când spunem „da”, atunci când de fapt vrem să spunem nu. Ne violentăm psihicul şi corpul de fiecare dată când acceptăm să primim mesaje toxice venind de la altul, fără să avem curajul să-i restituim simbolic ceea ce estimăm drept nociv sau rău pentru noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s