Sunt atât de aproape de mine aceste chei încât, cu o foarte mare uşurinţă, le-aş putea numi „acasă”. Când eram mică, nu era vară să nu merg acolo, şi mergeam mereu într-un grup foarte mare şi foarte vesel. Am fost pe Cheile Nerei şi cu cortul (sfârşitul clasei a XII-a, cu un grup de englezi reprezentaţi ai unui liceu cu care liceul meu avea un parteneriat), am fost şi pe jos… am fost cu maşina şi am fost chiar şi cu tractorul. Da, cu tractorul sau, mai bine zis, tractoarele. De obicei, eram o remorcă plină de copii şi de oameni mari şi mergeam la o ieşire în natură, la un grătar, la veselie şi voie bună.
Ţin să menţionez că grătarele nu se fac chiar aşa, oriunde pe Cheile Nerei. Lucru valabil şi pentru instalatul corturilor. Există locuri amplasate pentru aşa ceva.
Ultima oară am fost acum doi ani, în luna mai. Am fost şi anul trecut, doar că la Rocker’s Challenge, deci seara.
Pentru mine, ieşirea de atunci până pe Cheile Nerei a fost echivalenta unei plimbări într-o după-amiază de duminică. Geografic, locuiesc într-o zonă bine amplasată, nu?
Cascada „La văioaga”
În imaginea de mai sus se poate vedea o parte din păstrăvărie.
Mai jos, faimosul lac Ochiul Beiului, lac de o culoare aparte!
Cascada Beuşniţa!
Nu pot să nu regret silueta mea de acum doi ani! :)) Pe atunci nu mi se părea că arătam bine, dar a fost singura perioadă în care am făcut sport şi, comparând cu prezentul, îmi cam pare rău că nu mai am spirit de iniţiativă în acest sens. De asemenea, de va fi cald săptămânile următoare, am de gând să mai fac o ieşire din asta, într-o după amiază, undeva prin apropiere. Nu am realizat până acum că totul s-a petrecut în 2012. Timpul fuge mai repede decât aş vrea! 🙂
Mirela's Mood 