Mi-aş dori ca prostul nostru cel de toate zilele, dacă tot e prost, să-şi asume condiţia şi să nu mai fie şi fudul! Şi, Doamne, ce teamă mi-e de ei: de proştii noştri fuduli…
Am impresia că ne sufocă, pe noi, ăştia care vrem totuşi să facem lumea asta o lume mai bună. Parcă-s o caracatiţă gigantă! Parcă nu se mai termină! Există oare pe undeva o matrice după care se alcătuiesc şi sunt rulaţi apoi pe repede-nainte, pe vreo bandă, trimişi fiind la înaintare şi puşi în funcţii de conducere?
…
Şi pe lângă prostia de care dau dovadă şi închipuirea lor direct proporţională, aceste creaturi, care pretind forme umane obişnuite irisului omenesc, încearcă din răsputeri să-i tragă în dreptul lor, adică undeva mult sub nivelul mării, şi pe oamenii care sunt sus, moral, profesional şi emoţional. Că la ei în mocirlă vrea toată lumea, nu?
…
Indiferenţa îmi pare a fi arma cea mai puternică. E o mişcare elegantă: ţinem capul sus şi privirile spre orizonturi mai largi. Nu, nu zic să călcăm pe nimeni în picioare. Să fim serioşi, până şi aşa le-am oferi prea mult din timpul şi atenţia noastră. Să ne intre pe o ureche şi să treacă repede pe cealaltă ce spun astfel de personaje. Spre binele nostru! Pe mine m-ar apasa adânc pe creier sa ascult tot „personajul” de fiecare dată! Ultima oară când am făcut un gest din acesta, de ascultare naivă, m-am simţit prost o săptămână…că mi-a fost dat să cunosc o aşa persoană!
Şi da, am un nume pentru asta: antisocial! Dar, sunt sigură că ştiţi, cei antisociali comunică foarte mult…între ei! 😉
