Alcala la Real

Când eram mică citisem cuvântul Andaluzia într-un roman al lui Jules Verne! Mi-a rămas mereu în minte căci îmi plăcea enorm de mult cum suna: exotic şi îndepărtat! Acum nici nu mai ştiu din care cărţi ale lui l-am pescuit, dar când mi-a fost dat să ajung în acel loc, acesta a fost primul gând care mi-a venit în minte. Habar nu aveam că nu era atât de îndepărtat şi că era vorba de Spania, dar oricum la cât de mică am fost totul părea departe atunci. Şi mare!

Alcala la Real este o localitate superbă în care mi-am petrecut un Crăciun. Am stat 10 zile şi am fost minunată de temperaturile de acolo. Din păcate nu a fost timp frumos mereu, am prins cam jumătate din zilele respective timp de ploaie, dar chiar şi aşa, tot am profitat de peisajele frumoase atunci când s-a făcut plăcut şi însorit afară.

Situată undeva între Jaen şi Granada (53 km depărtare), frumoasa Alcala se află situată într-o regiune deluroasă, iar pe culmea cea mai înaltă din imediata apropiere se află o fortăreaţă construită de mauri cunoscută sub numele de Fortalezza de la Mota.

Am făcut nenumărate poze, dar cum sunt atehnică şi zăpăcită am pierdut albumul cu pozele de aici, singurele amintiri care mi-au rămas au fost pozele cu albumul postat pe facebook. Bineînţeles, au rămas şi imaginile din minte, dar timpul, din păcate mai estompează pe ici, pe colo, destul de mult din detalii.

Din ce mi-a mai rămas:

Aş mai adăuga ceva aici… Am profitat de această vacanţă în cel mai profund mod posibil în care ar putea sa facă asta un om. Am ales să merg în sudul Spaniei atunci, călătorind cu autocarul, singură, dinspre sudul Franţei spre cel al Spaniei, în defavoarea unor altor locuri, la alţi prieteni. Şi ce bine am făcut căci atunci a fost ultima oară când l-am văzut pe Iuliu, un prieten de familie… Undeva în martie, deci la câteva luni de când l-am văzut, s-a stins din viaţa în urma unei lupte cu cancerul de piele pe care el credea că l-a învins.

Am petrecut mai mult timp ca niciodată împreună atunci. Ne-am plimbat împreună, ne-am uitat la Familia Bundy în zilele în care ploua, am povestit. M-am bucurat de optimismul lui, de abia aştepta să se reîntoarcă la locul de muncă, povestea despre viitor, despre fiica lui, Iulia, despre familie, despre dorul de România…

M-a condus chiar el cu maşina până în Granada la plecare şi mi-a rămas în minte din acele momente tristeţea din ochii lui. Şi nu am înţeles-o. Am crezut că îi era dor de România şi văzându-mă că plec l-a apucat dorul mai tare! Iuliu suferea profund că a trebuit să îşi părăsească ţara pentru a munci pe alte meleaguri…

I-am spus atunci că nu trebuie să fie trist căci eu nu mă duc acasă, iar el rămâne departe de ţară,  în Spania! I-am spus că eu mă reîntorceam în Franţa, unde eram foarte fericită şi că mie nu îmi era dor de ţară. Nu mai ştiu ce mi-a zis, ştiu doar că, chiar şi aşa, el avea o mină tristă. De parcă ar fi ştiut că atunci e ultima oară când ne vedem în viaţa asta…în Andaluzia!

🙂