Îmi deschid ieri facebook-ul şi, ca de obicei, 2 sau 3 mesaje necitite. Printre ele, unul destul de lung de la o prietenă de familie.
O bucăţică din el redau aici:
„As dori sa te intreb daca-l mai tii minte pe xxx de la Timisoara?
Ai vorbit cu el atunci cand ai fost la noi in Spania!
Acum cateva zile a intrebat de tine deoarece i-a placut foarte mult cum ai vorbit atunci, a intrebat daca ai facebook, si in cazul in care o sa-ti trimita cerere de prietenie daca o sa doresti, o sa-l accepti?!”
…
1. Mă bucur că, iată, sunt inspirată de prietenii de familie să scriu aici căci nu am fost foarte darnică în informaţii pe blog în ultima vreme.
2. Mă simt ca la pubertate! Ţineţi minte replica „vrei să fii prietena mea?” Mă rog, uneori parcă regret perioada aia că era mult mai simplu totul şi se ştia statutul relaţional din prima, nu ca acum când sunt o mie şi una de variante…
3. Eu am fost în Spania în decembrie 2010. Suntem în iunie, 2014, acum, da?
4. Îmi amintesc de domnul respectiv. Era în pragul unui divorţ, I mean, era părăsit de o nevastă superbă şi extrem de inteligentă (masterat în chimie prin Granada, apoi doctorat în Anglia, or something) şi da, am stat de vorbă cu el, dar doar aşa din politeţe. Nici nu-mi mai amintesc despre ce vorbeam, nici nu am fost singură doar eu cu el într-o încăpere, nici nu l-am privit ca pe un eventual/posibil/viitor „ceva” în viaţa mea şi, până astăzi, nu m-am gândit niciodată la el! :)))))
Şi punctul 5, cu ajutorul căruia AM AJUNS LA CE AM VRUT EU SĂ SUBLINIEZ ÎN ACEASTĂ POSTARE!
Doamnelor şi, mai ales (se pare că), domnilor, watch out: că-s citită! :))
I have words and I will use them against you!
Fără voia mea, bineînţeles!
Mirela's Mood 