Să ne spună şi nouă cineva, muritoarelor de rând, unde se află sau unde stau ascunşi bărbaţii aia buni…la de toate!

Numai azi ce-mi spunea o colegă despre o fostă şefă pe care a avut-o şi despre minunatul ei soţ…al şefei desigur! Cine face amandine în casă? Cine dă cu mopul şi cu aspiratorul? Cine peticeşte pantalonii nevestei? El, soţul!

Cine se plânge că amandinele au fost prea dulci? Cine se plânge că dunga la pantaloni nu a fost călcată cum trebuie, iar tivul nu e aşa cum ar fi trebuit croit? Cine atrage atenţie că într-un colţ al camerei a rămas un fir de praf? Ea, soţia!

Şi nu, nu e o diferenţă de studii între cei doi sau de orice altceva v-aţi putea imagina…Amândoi au slujbe, cariere şi un copil.

Colega respectivă, măritată şi ea de ani de zile: „Of, ce noroc de bărbaţi buni au unele!”

Hm, eu, printre altele, mi-am amintit de o altă discuţie pe care o avusesem recent cu cineva care se plângea de o rudă feminină foarte apropiată şi foarte isterică…Omul nu înţelegea un lucru: cum de a reuşit să se căsătorească şi să mai aibă norocul de un soţ minunat şi calm! El, fiind rudă de sânge, nu are ce să facă, trebuie să o suporte, dar omul ăla…omul ăla de ce stă?…că el nu are practic nicio vină să suporte aşa ceva pentru tot restul vieţii…

Şi pe bune că eu nu înţeleg: cum se întâmplă de contrastele se atrag într-un asemenea hal de fără de hal?! Adică, un om bun trebuie chinuit: vine Cupidon poznaş şi trage cu săgeata aia înspre cel mai aiurea om posibil ca şi cum personajul calm din acest motiv e calm- ca să poată să suporte un altul super enervat, critic, coleric şi isteric. Să vedem cât îl ţin pepenii! Şi să mai vedem cine ajunge mai repede la psiholog!

…

Altă poveste.

Elena e o doamnă. Se îmbracă frumos, e elegantă. Munceşte la birou ziua, iar după-amiază e mamă a doi copii, are o ditamai gospodărie, plus afacerea de familie în agricultură. Mâinile muncite o dau de gol!

La fel, nu înţelegea bărbaţii care-şi alintă şi îngrijesc femeile într-o manieră mai mult decât evidentă. Da, femeile cocoloşite, adorate, puse la păstrare ca un manechin într-o vitrină…

„Ce Dumnezeu au astea mai special decât noi/mine?”

„De ce la ele e aşa şi la mine e altfel?”

„Nu pot să înţeleg cum o ţine aşa acasă, fără să facă nimic, şi o mai şi iubeşte atât de mult!”

…

Nu ştiu dacă există un răspuns la dilemele astea cotidiene.

Eu cred că:

-pe plan afectiv, primim ce ne dorim! Eu una nu m-aş vedea lângă un bărbat atât de casnic, dar desigur, dacă reuşeşte să-şi păstreze o cât de cât alură de bad boy în timp ce face savarine sau amandine, nu ştiu dacă aş zice pas! :))

– mereu am considerat fiecare relaţie un fel de challenge. Ok, reţeta mea nu a fost cea câştigătoare, dar sincer, dacă nu mă simt provocată intelectual sau dacă persoana în cauză nu este una complexă sau, din păcate, complicată, îmi pierd interesul.

– cât despre Elena: cred că femeile românce fac prea multe. Şi în general cred că oamenii care mereu doar oferă şi tot oferă, aşteptându-se ca cei din jur să îi aprecieze, au cel mai mult de pierdut. Cei din jur nu o să aprecieze mai mult. Lor li se pare rutină ce li se oferă. Aşa a fost dintotdeauna şi se aşteaptă să fie mereu aşa. Frumoase doamne, mai aveţi grijă şi de voi! Lăsaţi gospodăritul de-o parte din când în când! Când aţi făcut ceva pentru voi ultima dată? Strict pentru voi? Singure, departe de cei ce depind de voi?

Dacă vă ia mai mult de un minut să vă aduceţi aminte, semnal de alarmă!!!

Urgent schimbaţi reţeta!

Spre un mai bine emoţional!