Avusesem o zi nu tocmai bună şi picasem pe gânduri, din acelea cu întrebări şi răspunsuri multiple, neştiind care ar fi fost de fapt răspunsul cel mai bun sau ce ar fi trebuit să spun ca să fie bine şi corect.
Apoi a trebuit să merg la spital să-mi vizitez tatăl şi, sincer vă spun, când l-am văzut că m-a întâmpinat chiar el, mergând spre mine pe propriile lui picioare, am simţit bucuria cea mai mare. La fel de mare ca atunci când, coborât fiind de la terapie intensivă în salon, m-am trezit că-mi sună telefonul şi era chiar el la capătul firului, deşi eu eram fix în cealaltă parte a oraşului, necrezând că acest lucru s-ar putea întâmpla atât de repede!
Şi mi-a trecut prin cap o chestie, simplă, defel complicată. Bucuria aia mare pe care am simţit-o eu când l-am văzut pe el în picioare, îndreptându-se zâmbind spre mine cu paşi mici şi nesiguri, se prea poate să fi fost cea pe care a simţit-o şi el acum 25 de ani şi ceva când am început să merg copăcel pentru prima oară.
Negreşit, mi-au dispărut toate gândurile şi îngrijorările de peste zi, atât de banale şi de neimportante de fapt şi am devenit brusc fericită…
Mirela's Mood 