În spital, soţia unui pacient proaspăt operat îmi spune necăjită că s-au cam plictisit pacienţii peste weekend în spital. Că a fost cam pustiu, că mâncarea nu a fost bună, că nu au avut ce face, că noi nu am fost tocmai aproape…
Soţul ei a fost la un pas de moarte, în sensul cel mai propriu posibil, zicea că el a văzut luminiţa aia de la capăt care ne aşteaptă pe toţi, şi asta în urma preinfarctului pe care l-a suferit. Cât despre tatăl meu, dacă mai stătea trei luni în comoditatea-i de om care nu merge la medic pentru că el nu are nimic, ne-am fi pregătit şi noi de un eveniment trist pentru că nimic nu l-ar mai fi putut salva.
Poate că-s cinică, dar i-am zis soţiei că ei ar trebui să se bucure de aceste mici „necazuri” că, la o adică, erau cât pe ce să nu mai experimenteze niciodată o plictiseală sau o ciorbă proastă, fără carne şi sare!!! Să zică merci că, uite, „azi ne plictisim”! Şi totuşi, ce bine e!…că puteau să-l rateze pe „astăzi” aşa nasol cum el!
Numa’ zic!
Mirela's Mood 