Poţi să nu vorbeşti cu o persoană mai bine de 5 ani că, la o adică, îţi dai seama că omul respectiv oricum te ştie mai bine decât alţi 10 care au încercat să îl înlocuiască în tot acest timp, fie ei prieteni mai noi, cunoştinţe sau colegi de lucru. Nu există termen de comparaţie între o persoană care a fost mereu acolo în anii tăi de formare şi unii care au văzut doar rezultatul.
Aşa se face că am vorbit, după enorm de mult timp, la telefon cu o persoană cu care eram supărată. Sau cel puţin fiecare credea că celălalt e supărat. Nu mai eram niciunul cu sentimente negative în buzunarele sufleteşti căci timpul şi-a făcut bine treaba, drept pentru care am avut vrute şi nevrute de înşirat căci nu ştiu cum se face dar fix aceşti 5 ani au fost plini de schimbări pentru amândoi. La mine ceva mai multe parcă…
Partea faină e când, după o conversaţie de 2 ore, ţi se spune că „aaaa, tu nu te-ai schimbat de fapt deloc!” şi deşi pe moment suna a reproş, nu era! Pentru că vedeţi voi, credeam că m-am schimbat de atunci şi până acum. Muuult! Dar cică nu! Şi ştiţi de ce? Pentru că mi s-a amintit că mereu când aveam de studiat „trăgeam înainte mâţa de coadă”! pfua! :))) Vedeţi postul anterior!
Eu? Păi eu, de când eram profă, nu aş fi crezut că făceam vreodată aşa ceva! Mereu silitoare şi cuminte! Dar ce-i drept, se pare că pornirea era mai grea la cursurile care nu-mi plăceau! Uitasem chestia asta despre mine! 🙂
Explicaţia: mereu când am de parcurs ceva neplăcut gusturilor mele îmi fac un fel de cuib înconjurându-mă de toate cele necesare motivării: markere colorate, bomboane, cafea, ciocolată, etc.etc. Problema era că până le adunam pe toate dura cam mult!…:))
Mirela's Mood 