O altă piesă de teatru la care am fost însă săptămâna trecută a fost O scrisoare pierdută după ilustrul Ioan Luca Caragiale! Mi-am zis că după atâta amar de ani în care l-am studiat pe băncile școlii, atât în liceu, cât și în generală, ar cam fi timpul să merg și să văd piesa jucată! În asentimentul meu au fost mai mulți colegi, astfel încât, cu mândrie spun că toate lojele Teatrului Național Timișoara au fost în acel moment umplute de noi toți!
Așteptări? Da, au fost câteva, adică eu și majoritatea oamenilor participanți am crezut că vom vedea varianta clasică a piesei de teatru, dar nu…ca mai toate și aceasta a fost o piesă adaptată zilelor nostre, ceea ce nu e în mod neapărat un lucru rău căci știți doar că e plină campanie electorală în afara caselor noastre! Pentru unii, e și în interiorul căminului, dar oricum, aceia nu cred că văd esența din Scrisoarea Pierdută! Și, Doamne, cât de bine se aplică totul și în prezent! Neașteptat de bine!
Mi-a plăcut această variantă a piesei, jocul de scenă, mobilitatea actorilor și publicul și o recomand! Am avut colege cărora nu le-a plăcut că Zoe a fost reprezentată drept un personaj prea ieftin, prea vulgar, dar eu cred că mai toate Zoe-le prezentului sunt oarecum vulgare, deci e o reprezentare pertinentă!
Cel mai simpatic personaj a fost Pristanda, jucat de Ionuț Pârvulescu, conform așteptărilor de altfel!
Mai adaug că pe final de piesă, pe un ecran mare pe scenă, a fost derulat alb-negru, un citat din Caragiale, iar eu m-am emoționat în momentul în care am văzut numele autorului la sfârșit! Mare lucru, după secole, să-ți fie piesa jucată la teatru și să fie sala plină de oameni care aplaudă din picioare! 🙂 Foarte frumos!
Mirela's Mood 