Copiii și acceptarea fratelui mai mic


Citesc destul de multe bloguri de mămici, majoritatea fiind amuzante și oferind o perspectivă destul de vastă a însemnătății creșterii unui copil. Cu bune și rele, pozne și greutăți.

Observ adesea, la mămicile care au al doilea copil, cum se plâng că cel mai mare nu acceptă în niciun caz odrasla cea din urmă. Și na! Observ asta peste tot, adică efectiv nu există mamă bloggeriță de doi pici care să nu se plângă de această lipsă de acceptare.

Eu știu doar atât. Aveam aproape trei ani și îmi doream cu disperare un frățior sau o surioară mai mică. Da, adevărat, eu cu soră-mea ne mai băteam când eram mici (ne trăgeam de codițe cel mai adesea) sau ne certam că doar împărțeam același televizor și ea voia desene și eu muzică (nu aveam noi net și calculatoare pe atunci). De altfel, știe cineva frați care nu se bat? :)) E chiar funny dacă mă gândesc acum. Și nimeni nu făcea un caz din asta. Și părinții noștri avuseră frați cu care se ciondăneau în copilărie. Partea faină? Oricât de rău te cerți sau te tragi de codițe cu sora ta peste două ore sunteți tot acolo, împărțind jucăriile și ultima bucată de prăjitură.

Revenind la Mirela în vârstă de 2 ani și 7 luni, vă povestesc că am fost cel mai fericit copil vreodată care a mers la spital să își cunoască surioara! Îi spuneam Adinuța (nume vehiculat în familie, deși devenise de fapt Iasmina) și de abia așteptam să pot să mă joc în țărâna din fața casei cu ea și cu verișorii mei primari (între care diferența era și mai mică). Obiectivul meu era clar. Voiam bebele ăla în viața mea, eram hotărâtă, urma să ne jucăm împreuna pentru tot restul vieții noastre!

Acum, niciun copil nu se mai bucură de micuțul venit ulterior! Îl ignoră, îl dau la o parte, nu-l acceptă nici să-i pici cu ceară (bad, bad parenting, să nu faceți asta, e doar o expresie!) și pe bune că nu înțeleg. Atât de preocupați sunt toți de ‘parenting-ul’ cel mai cel, încât efectiv învăluiesc mult prea mult copilul, îl răsfață la maxim, îl dau pe la grădinițe private, nu îl învață nimeni pe cel mic să mai și împartă din jucării, ba din contră, totul i se cuvine mereu și de fiecare dată.

Nu acuz, nu scuz, nu arunc cu piatră, dar parcă ceva mi se pare greșit. Vă dați seama cum vor fi viitoarele generații? Super egoiste, bag de seamă!

….

p.s. am o fostă colegă de liceu, de carieră educatoare/învățătoare cu studii universitare pe bune, care și-a dat demisia de la o grădiniță privată. motivul: era muuult prea stresată. de părinții și copiii respectivi. Acum lucrează la o editură și susține că e mult mai fericită.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s