De când mă știu eram la catalog unul după celălalt: Pârvu, Petcu.

Așa au trecut și grădinița, și școala primară, apoi generala, până când, în liceu, dirigintele ne-a ridicat pe amândoi în picioare și ne-a luat la întrebări, suficient încât să ne dăm seama de ce lumea credea că suntem mai apropiați de cât eram de fapt:

-Pârvu, tu de unde ești?

-Din Ciclova, domn diriginte?

-Dar tu, Petcu?

– Tot de acolo.

-Pârvu, tu la ce număr stai?

-La 335.

– Dar tu Petcu?

-355.

-Auziți, dar pe părinții voștri cum îi cheamă?

– Ion și Irina.

-Ion și Irina și la mine, domn profesor.

-Și care este data nașterii voastre?

– 8.08.1987 e a mea, domn diriginte!

– Și a ta, Petcu?

-9.09.1987.

-Amândoi la Oravița?

-Daaaa!

…

Lesne de adăugat și faptul că eram amândoi blonzi cu ochii albaștri, drept pentru care colegii și profesorii ne bănuiau ca fiind verișori. Când Pârvu lipsea de la școală, eu eram întrebată care-i motivul. :))

Nu suntem rude, am fost prieteni și colegi, iar mamele noastre, cele două Irine (una din Maramureș și cealaltă din Satu Mare) s-au împrietenit tare, tare, cam de pe vremea când noi eram încă în burticile lor.

…

Azi se întâmplă ca bunul prieten, Daniel, să se însoare. Nu am mai fost la fel de apropiați în ultimii ani căci viața ne-a despărțit drumurile și interesele, dar îi urez Casă de piatră și toate cele mai bune și, evident că, în calitate de colegă de suferință de-a lungul anilor de școală, nu puteam lipsi nici de la acest eveniment! Deși nu-i nici test și nici teză, îi voi șopti la timpul potrivit când să spună DA! 🙂

😉