Pe la începuturile mele aici, scriam mai multe despre cărți și despre mine, fazele mai puțin bune. Era așa un loc fain să-mi vărs frustrările și funcționa ca o mult prea bună terapie.

Am reușit să schimb tonul blogului acum mai bine de un an în urmă după ce am realizat că eu citeam bloguri optimiste și vesele și fugeam ori de câte ori dădeam peste un articol plin de venin și ură sau răutăți. Sau până chiar și de cele mult prea melancolice sau triste.  Mi-am dat seama că dacă eu urăsc să citesc frustrările altuia, apăi cine ar vrea să le citească pe ale mele, nu de alta, dar toți avem destule?!

Și acum, când simt că mă enervează o chestie sau o situație, îmi spun că aș putea să scriu un articol nou pe blog cu tema respectivă, mă calmez apoi, îmi trece și mă bucur că nu am mai pus în scris o enervare din asta trecătoare. Nu-mi pasă ce fac alții așa cum încerc să nu bag în seamă fiecare lucru idiot din jurul meu și cu atât mai mult, când o să privesc în urmă aici pe blog la ce am însemnat, vreau să îmi rămână doar aducerile-aminte frumoase.

Așa că, poate că am adoptat o doză de superficialitate, cine știe, dar eu nu vreau decât să punctez doar ceea ce contribuie la bunăstarea mea de zi cu zi. Într-adevăr, scriu mai rar acum. E mult mai ușor să fii nefericit și să arunci cu venin în jur decât să te concentrezi pe lucrurile armonioase (aș putea să scriu zilnic articole de hateri, dar nu m-ar reprezenta și nici nu m-ar ajuta cu nimic!) astfel încât înțeleg de unde curg adesea multe articole foarte răutăcioase despre tot felul de subiecte, de la greci, bacalaureat și până la nunțile de peste vară.

Mă simt bine cu tonul blogului meu, e oaza mea de liniște, de lucruri pozitive, de călătorii, de activități din timpul liber și de relații constructive. În aceeași măsură, mă simt bine cu mie însămi, cu tot ceea ce sunt și tot ce fac! Și poate că asta face ca perspectiva mea să fie atât de roz acum! 🙂