De la o vreme încoace intrasem într-o stare de lentoare în weekend, dacă era după mine să stau închisă în casă cu zilele sună absolut perfect, pe același principiu și dacă nu am merge nicăieri în concediu vara aceasta, mi-ar fi total indiferent! Parcă ar fi intrat altcineva în corpul meu. Se mai întâmplă, cred, să ai perioade din acestea în care să vrei doar liniște, relax și să nu te mai încânte nici vechile pasiuni.
Am dat oarecum un start deplasărilor săptămâna trecută când, după ce tot am pomenit de 3 ani încoace niște băi termale ungurești foaaarte aproape de Timișoara, într-un sfârșit am ajuns acolo. Localitatea se numește Makó, cunoscut pentru mulți drept orașul cepei (are și festival de profil) și e aproximativ la 11 kilometri de la punctul de frontiera Cenad și 94 km din Timișoara.
Așteptările mele erau mici, credeam că au o piscină termală acoperită și eventual una afară, însă nu mică mi-a fost mirarea când am ajuns acolo și am văzut ditamai complexul termal cu o grămadă de activități, facilități și mai multe piscine cu temperaturi diferite, atât în interior, cât și în exterior. După cum sunt obișnuită când ajung pe la unguri, curățenia, ordinea, civilizația și prețurile raport cantitate calitate nu au dezamăgit nici ele. Mi-a mai plăcut că, deși era sâmbătă, nu era foarte aglomerat și că puteam servi acolo masa. Din ce am observat, aveau și sală de ping-pong, coafor, manichiură, restaurant, spa, masaj, fitness, bazin olimpic, era kids friendly cu loc de joacă amenajat în interior și în exterior și șezlonguri la discreție pentru care nu se plătea extra.
Locul era foarte bine întreținut și totul părea nou, arhitectura inside out chiar m-a dat pe spate și, cu siguranță, e un loc în care ne vom mai întoarce poate în toamnă sau iarnă. Pentru poze mai relevante, click aici! 🙂
Și cum nouă, bănățenilor, ne place să ne avem bine cu vecinii, am zis că nu facem discriminări și duminica ce tocmai a trecut am dat o tură și în Serbia, trecând granița pentru prima oară printr-o altă localitate, Foeni! Am înțeles că această comună în trecutu-i glorios era alcătuită și din primul sat de după graniță și că această micuță frontieră înainte se deschidea doar de sărbători ca să se poată vizita rudele care au fost separate în țări diferite.
Despre Foeni am aflat a trecut printr-un incendiu devastator în urmă cu 13 ani și că multe case au fost distruse în totalitate atunci. De curiozitate am căutat pe google că mi se părea greu să-mi imaginez de unde putea să vină atât de multă apă să dărâme o localitate așa de mare, dar se pare că un baraj al râului Timiș s-a dărâmat sub presiunea aportului de apă de primăvară și a făcut ravagii. Tot aici încă se află în picioare și este considerat monument istoric conacul familiei Mocioni (în Timișoara dă numele unei piețe). Ca toate satele românești care au avut perioada lor de trai bun datorită proximității graniței pe vremea embargo-ului, acum ușor ușor devine și acesta din ce în ce mai puțin locuit.
La sârbi nu am înaintat foarte departe, ne-am oprit într-un sat cu un restaurant în care se putea mânca pește foarte bun (motivul drumului de altfel): noi am optat pentru somn și crap afumat, iar comanda întreagă de 6 porții de pește cu garnitură și pâine alături de băuturi ne-a costat în jur de 210 ron. Mâncarea a fost foarte bună, locul ca înfățișare era mai modest, dar eu una mă simt mai bine în astfel de locuri, că la fancy nu mă prea încadrez în peisaj. Zic eu că vom mai reveni și pe aici, dar nu știu când.
Mirela's Mood 