M-am îndrăgostit: Margaret Atwood


Mă uitam acum în arhivă să văd dacă făcusem o ‘recenzie’ cărții Oryx și Crake de Margaret Atwood pe care am citit-o și pe care am iubit-o de-a dreptul anul acesta în luna ianuarie (noroc cu goodreads, eu simțeam că am iubit-o mai recent) însă nu mică mi-a fost mirarea să observ că nu am precizat nimic. Oricum, ca să stabilim din start,  când scriu despre cărți eu nu le-aș numi tocmai recenzii, ci mai degrabă impresii subiective, fără cap și fără coadă.

Într-adevăr am menționat-o pe madamă în lista mea de autori pe care vreau să-i (re)citesc și am mai spus la un moment dat că revin după ce dau gata tomul, deci de ce mi-a luat atât de mult?

Unu la mână, am știut că Atwood o să îmi placă, trebuia să am stare de distopii (cum sună asta?), doi la mână, cam cât de norocoasă puteam să fiu să încep fix cu prima carte a unei trilogii? Bine puteam să nu fiu norocoasă, am mai pățit-o cu Toni Morrison când am început cu a doua carte din ceva trilogie, nu am înțeles nimic, nici nu am mai revenit asupra autoarei, nu regret nimic. Punct. Revin la noua mea revelație.

Așadar în Oryx și Crake avem povestea a doi prieteni și a lumii lor, undeva în viitor presupun, care reușesc să aducă sfârșitul lumii respective așa cum o știu ei în speranța de a crea una mai bună. În Anul Potopului, cartea a doua, da, am citit-o și pe asta, avem viziunea femeilor care s-au intersectat cu personaje din Oryx și Crake și care trăiesc de cealaltă parte a baricadei, la periferie, în cartiere mărginașe și rău famate, pe când Jimmy și Glenn (băieții din prima carte) trăiesc în complexele aferente celor bogați și inteligenți care lucrau în diverse corporații care mai de care mai inovatoare.

Nu știu ce e în mintea lui Margaret Atwood de a putut să-și imagineze câte și mai câte, însă mi se pare de-a dreptul vizionară și poate când am să fiu bătrână unele dintre cele imaginate în aceste cărți chiar vor exista (remember Jules Verne?), sper că doar cele bune, nu și cele rele. În principiu există foarte mult conținut legat de genetică și de încrucișarea raselor, de tipuri diferite de divertisment violent, de o lume a cosmeticelor din ce în ce mai artificială și de o oarecare disonanță a sentimentelor exprimate și a comunicării dintre personaje care, la fel, diferă de la o baricadă a societății la alta.

Atenție, urmează mici spoilere!

Mi-a plăcut mai mult prima carte, poate datorită primului impact legat de tot ce și-a imaginat și creat autoarea în paginile-i, iar a doua m-a prins mai pe la jumătate pentru că nu mi-a plăcut prea tare faptul că acțiunea se petrecea în sânul unei secte de vegetarieni -ecologiști-extremiști -foarte credincioși, ceva din seria asta.

Ca un reper, mi-am imaginat că acțiunea se întâmplă în spațiul USA, pentru că apar acolo minorități de genul ‘tex mex’,  o combinație între texan și mexican și chiar, surpriză, am întâlnit o referință despre un zid ridicat ca să-i țină la distanță (Trump s-o fi inspirat de aici?, cartea a fost totuși scrisă acum 15 ani!) Veți întâlni foarte multe cuvinte inventate și alăturări inedite de silabe alocate unor specii noi create în laboratoare, ‘leomiel’ sau ‘raconcs’ ca să menționez doar câteva.

Ce m-a dat pe mine pe spate e o linie amoroasă discontinuă, de fapt continuă, dar în direcții diferite, Jimmy o iubește pe Oryx la modul obsesiv (asta în prima carte), iar în a doua Ren îl iubește mult de tot pe Jimmy, au fost într-o relație la un moment dat. Când am terminat a doua carte am început să caut pe google referințele lui Jimmy referitoare la Ren că eu nu îmi mai aminteam nimic, dar ce credeți, nu îmi aminteam pentru că nu am găsit nimic. Mi se pare revoltător de trist și așa, fix ca-n viață… Citisem într-o recenzie că Ren pentru Jimmy e doar un ‘afterthought’, genul ăla de gând care îți trece raaaar prin cap și de care scapi repede că nu înseamnă nimic pentru tine. Mda, tot trist, foarte trist îmi pare!

Una peste alta, acum ar urma să citesc a treia carte a trilogiei pe care trebuie să o comand, din ce am văzut Maddadam nu se găsește prin magazine și nici nu cred că a fost tradusă la noi, va fi o plăcere când o să pun mâinile pe ea să o citesc în limba în care a fost scrisă. 🙂

Și încă un gând, cartea Oryx și Crake am citit-o în format editura Corint, iar Anul Potopului de la editura Art: mai bună varianta Corint. Și am mai observat o chestie la mine, mă cam uit să văd numele traducătorilor, uneori mai nimeresc foști profi.

Astea fiind zise, închei aici, poate ați citit până la capăt, poate nu, dar pe Atwood să o citiți, asta e mai important! 🙂

p.s. Darius, dacă ai ajuns până aici, dă un semn! :))

3472

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s