despre cadouri: Shoebox 2016

Dacă eu și cu logodnicul meu, adulți fiind, am făcut schimbul de cadouri de Moș Nicolae cu 2 săptămâni înainte de sărbătoare pentru că eram prea entuziaști și mult prea curioși să așteptăm atâta amar de vreme, îmi pot doar imagina ce mult s-ar putea bucura niște copii din familii mai modeste pentru care am îndrăzni să facem un simplu gest prin oferirea unui cadou!

15321423_10154391799399335_65793246_o_zpsjbgr2s0a

Din acest motiv și nu numai, de vreți să înveseliți un pui de om, vă invit să vă alăturați campaniei Shoebox de anul acesta. Pe site găsiți toate informațiile necesare, extrem de clar punctate, aveți și pași (tutorial inclus), plus locațiile în care puteți lăsa cadoul vostru.

http://www.shoebox.ro/

Spre norocul nostru, noi avem un centru de colectare fix vizavi de blocul în care locuim aici în Timișoara și ne vom prezenta de dimineață cu 2 cutii, eu am pregătit una pentru o fetiță, iar Ovidiu pentru un băiețel.

Hurry up, termenul limită de colectare este 15 decembrie! 🙂

Copiii și acceptarea fratelui mai mic

Citesc destul de multe bloguri de mămici, majoritatea fiind amuzante și oferind o perspectivă destul de vastă a însemnătății creșterii unui copil. Cu bune și rele, pozne și greutăți.

Observ adesea, la mămicile care au al doilea copil, cum se plâng că cel mai mare nu acceptă în niciun caz odrasla cea din urmă. Și na! Observ asta peste tot, adică efectiv nu există mamă bloggeriță de doi pici care să nu se plângă de această lipsă de acceptare.

Eu știu doar atât. Aveam aproape trei ani și îmi doream cu disperare un frățior sau o surioară mai mică. Da, adevărat, eu cu soră-mea ne mai băteam când eram mici (ne trăgeam de codițe cel mai adesea) sau ne certam că doar împărțeam același televizor și ea voia desene și eu muzică (nu aveam noi net și calculatoare pe atunci). De altfel, știe cineva frați care nu se bat? :)) E chiar funny dacă mă gândesc acum. Și nimeni nu făcea un caz din asta. Și părinții noștri avuseră frați cu care se ciondăneau în copilărie. Partea faină? Oricât de rău te cerți sau te tragi de codițe cu sora ta peste două ore sunteți tot acolo, împărțind jucăriile și ultima bucată de prăjitură.

Revenind la Mirela în vârstă de 2 ani și 7 luni, vă povestesc că am fost cel mai fericit copil vreodată care a mers la spital să își cunoască surioara! Îi spuneam Adinuța (nume vehiculat în familie, deși devenise de fapt Iasmina) și de abia așteptam să pot să mă joc în țărâna din fața casei cu ea și cu verișorii mei primari (între care diferența era și mai mică). Obiectivul meu era clar. Voiam bebele ăla în viața mea, eram hotărâtă, urma să ne jucăm împreuna pentru tot restul vieții noastre!

Acum, niciun copil nu se mai bucură de micuțul venit ulterior! Îl ignoră, îl dau la o parte, nu-l acceptă nici să-i pici cu ceară (bad, bad parenting, să nu faceți asta, e doar o expresie!) și pe bune că nu înțeleg. Atât de preocupați sunt toți de ‘parenting-ul’ cel mai cel, încât efectiv învăluiesc mult prea mult copilul, îl răsfață la maxim, îl dau pe la grădinițe private, nu îl învață nimeni pe cel mic să mai și împartă din jucării, ba din contră, totul i se cuvine mereu și de fiecare dată.

Nu acuz, nu scuz, nu arunc cu piatră, dar parcă ceva mi se pare greșit. Vă dați seama cum vor fi viitoarele generații? Super egoiste, bag de seamă!

….

p.s. am o fostă colegă de liceu, de carieră educatoare/învățătoare cu studii universitare pe bune, care și-a dat demisia de la o grădiniță privată. motivul: era muuult prea stresată. de părinții și copiii respectivi. Acum lucrează la o editură și susține că e mult mai fericită.