Eu nu cred

…că viaţa e corectă!

Nu am adunat mulţi ani în spate, dar am văzut destule cazuri de incorectitudine şi mi se pare că unii oameni se nasc chinuiţi şi aşa îşi duc viaţa până la sfârşit.

Cât am fost alături de mama mea la Spitalul Clinic Municipal din Timişoara am întâlnit o poveste tristă a unei femei din Hunedoara. Ea crescuse în orfelinat, fiind părăsită de tată şi rămasă fără mamă care decedase. A crescut, s-a căsătorit. La rândul ei era mamă a 4 copiii. Soţul lucra la un abator în Timişoara pe un salariu minim pe economie pentru a putea să-şi întreţină familia. Ea nu lucra şi nici nu ştiu dacă a lucrat undeva. Simpla asociere cu Hunedoara mă face să cred că nici nu avea unde să lucreze şi oricum în niciun caz nu avea cum să facă asta, singură fiind, cu 4 copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 12 ani.

Între timp, se îmbolnăvise de cancer de sân. Avea la activ peste 20 de chiuretaje, căci soţul ei îi spunea mereu că el nu poate să „o ferească” pentru că are dureri de cap dacă nu merge până la capăt. (Nici nu vreţi să ştiţi câtă ură am simţit pentru bărbatul respectiv când am auzit toate astea!).

A ştiut că are cancer şi spunea că i s-a spus că trebuie operată neapărat, dar că ea nu a făcut nimic. A sperat că va reuşi să scape cu câteva medicamente. Că sigur se va inventa ceva medicament minune şi că se va vindeca…

Breast Cancer Awareness!

S-a operat între timp. Avea şi ea, pregătiţi pentru medic, drept „atenţie” 150 ron, pentru că nu avea mai mult şi pentru că până şi suma respectivă era imensă pentru familia ei. Doctorul i-a luat banii respectivi, deşi ea sperase că poate nu se va lăcomi asupra lor căci îi ştia povestea…

A fost operată. I s-a extirpat un sân întreg şi i s-a decupat o mare bucată din spate. Cancerul se extinsese…

În salon, toate femeile se lamentau, se plângeau. Ea nu! Nu spunea că o doare, şi doar noaptea în somn, atunci când nu mai era conştientă şi când autocontrolul nu mai funcţiona, ofta a durere şi a dezamăgire.

Îmi amintesc cum într-o zi a început să tremure toată…de foame! Mâncarea din spital era insuficientă şi din punct de vedere nutritiv nu o ajuta deloc, iar ea nu avea pachet de acasă.

Îmi mai amintesc că prin spitale veneau tot felul de indivizi care vindeau femeilor haine, centuri pentru brâu, ba chiar şi preoţi sau pastori…Cumpărase un maieu de la un vânzător din acesta ambulant şi de abia după ce plecase şi-a dat seama că nu îl va putea purta…Uitase că ea nu mai are un sân. Şi astăzi regret că nu l-am cumpărat eu de la ea. Nu mi-ar fi fost bun că ea era mai firavă decât mine, dar poate că recuperarea banilor pe care i-a dat pe el, ar fi bucurat-o atunci.

Pastorii care veneau prin saloane veneau să se roage. De obicei, ei erau însoţiţi de alţi credincioşi de aceeaşi înclinaţie religioasă. Preoţii care veneau să se roage, cei ortodocşi, din câte am înţeles, veneau în mod regulat şi aveau un fel de aranjament cu spitalul în acest sens. Ei, spre deosebire de „pocăiţii” pe care îi blamăm adesea, nu se rugau şi nici nu spovedeau pe nimeni pe gratis. Şi da, şi eu sunt ortodoxă. Şi nu mă mândresc deloc cu majoritatea preoţilor religiei mele…

Rezultatele biopsiei au fost negative pentru mama mea care, pe fond de stres, pierduse multe kilograme în câteva zile. Rezultatele biopsiei pentru femeia din Hunedoara au ieşit pozitive. Avea cancer instalat în tot corpul.

Dezamăgită, a zis atunci că ea nu va continua tratamentul şi că nu va face chimioterapie. Vorbise cu soţul ei şi stabilise deja că dacă va muri, fie va da copiii la orfelinat, fie el se va căsători cu o femeie de la ei din bloc căreia îi erau dragi copiii lor.

S-a dus acasă. Mama mea, pare-mi-se, a mai vorbit de atunci o singură dată cu ea. Nu a început să facă chimioterapie imediat după, şi mai mult ca sigur, nu a făcut pentru că nu avea bani- să vină săptămânal la Timişoara, să ofere atenţii medicilor, asistentelor, îngrijitoarelor…

Am aflat anul trecut că s-a stins din viaţă. Nu cunosc alte detalii.

Ştiu doar atât, că undeva după 23 de ani încoace, am început să văd viaţa în culori gri. Mă dor toate nedreptăţile pe care le văd, şi atât de tare mă dor, încât simt că parcă ar fi toate ale mele. Aş vrea să fie un echilibru undeva. Aş vrea să avem speranţă că undeva, în alte sfere, în alte universuri, aceşti oameni vor cunoaşte şi vor gusta un dram de fericire…

Voi credeţi?

Eu nu mai cred…

Muzeul din Arles (II)

După cum spuneam, continui postarea despre Muzeul departemental Arles antic (în franceză, Musée départemental Arles antique!), situat în Arles, Bouches du Rhone din regiunea Provence.

Mi-au mai rămas de adăugat câteva poze frumoase cu diverse machete ale unor clădiri romane antice (oricât de redundant ar suna, simt că doar aşa pot sublinia cât de vechi este totul de fapt şi cât de bine au reuşit muzeologii şi arheologii să redea bucăţele din acest trecut glorios vizitatorilor care calcă pragul acestui muzeu!)

Încep cu imaginile machetei destinate Arenelor Antice.

Uitându-mă atentă la machete, am văzut tehnica pe care o foloseau romanii atunci când voiau să acopere impresionanta clădire în cazul în care timpul nu le era favorabil desfășurării evenimentelor.

Îmi amintesc şi acum cum mi se spunea în orele de istorie că romanii erau nişte arhitecţi desăvârșiți şi, iată, dovezi ale priceperii lor pot fi găsite la orice pas, ca să nu mai adaug faptul că multe dintre clădirile construite de ei pe teritoriul francez încă sunt în picioare. Aceste arene antice, încă folosite în scop cultural, pot fi vizitate de către turiști.

Desigur, un rol important în conservarea lor probabil că l-a avut şi clima, şi totuşi eu pun preţ pe civilizaţie. Aici s-a ştiut a se păstra moştenirea culturală pe care francezii știu cum să o pună în valoare cu adevărat!

100_2111 100_2103 100_2104 100_2105 100_2106 100_2108 100_2109 100_2110 Urmează macheta Teatrului Antic. Dar, dincolo de machetă, se poate vizita şi acesta în realitate: o parte a amfiteatrului locurilor destinate spectatorilor au fost păstrate. Din păcate, teatrul în sine nu a rezistat timpului, a rămas scena şi una din coloanele care îi aparţineau. Eu am vizitat întâi clădirile respective în realitate şi apoi am văzut machetele, în două plimbări diferite prin Arles.

100_2114 100_2112 100_2113

În imaginile de mai jos, puteţi vedea podul care traversează fluviul Rhone din localitate şi tehnica pe care o foloseau pentru ca ambarcaţiunile vremii respective să-şi continue în linişte călătoria trecând pe sub pod.
100_2122 100_2117 100_2119 100_2120 100_2121

Cam aşa arăta şi o moară de pe vremea romanilor! Şi să nu uităm că produsele de panificaţie cele mai bune din Europa se găsesc în prezent pe teritoriile Italiei şi Franţei. O altă moştenire culturală, zic eu!

100_2133 100_2125 100_2126 100_2127 100_2129 100_2131 100_2132

Machetă a celebrelor băi şi saune romane:

100_2137 100_2134 100_2135 100_2136

La ieşire din muzeu se afla un parc care a fost amenajat de peisagiştii şi elevii liceului cu care colaboram în momentul respectiv. Parcul avea tematica circului roman, forma sa fiind una alungită şi, pe lângă plante şi copaci, erau frumos amenajate diverse jocuri foarte vechi cu legenda apariţiei acestora. Se prezenta printr-un afiş cum jucau copiii romani jocurile respective şi li se făcea „instructajul” şi celor care erau în parc în cazul în care voiau să încerce.

Am încercat unul sau două din jocurile respective, dar nu mă pot lăuda că am fost foarte pricepută:

100_2156 100_2151 100_2152 100_2153 100_2154 100_2155

100_2169 100_2158 100_2160 100_2161 100_2162 100_2163 100_2164 100_2165

Cu precizarea că parcul arata aşa, undeva, în ianuarie sau februarie. A trecut ceva timp de atunci, din acest motiv nu îmi amintesc cu exactitate în ce lună a anului l-am vizitat!

Mi-e dor de cerul senin din imagine şi mi-e un dor nespus de Provence şi de oamenii de acolo.

Sper ca, la vară, dacă totul merge conform planului pe care mi l-am făcut, să ajung din nou să văd parte a acestor locuri minunate! 🙂

later edit: suntem în 2018 deja, iar eu încă nu m-am reîntors în Franța. 🙂