„Cum să comunicăm eficient cu medicii noştri?” e o întrebare care nu-mi dă pace de ceva timp. Mă tot gândesc la un răspuns viabil pe care să-l aplic într-o manieră practică atunci când eu sunt pusă în situaţia în care trebuie să dau detalii despre mine, despre simptomele mele, despre cum mă simt cu adevărat, despre antecedente sau despre frici unei persoane din faţa mea, persoanei îmbrăcate în halatul alb!

De fiecare dată după ce mă întâlnesc cu un medic care mă consultă, eu plec confuză! Am impresia că aş mai fi vrut să aflu detalii despre problema mea, am impresia ca unele lucruri au rămas în aer, că sunt nelămurită, că prea pe grabă era domnul medic… Într-adevăr, conştientizez că medicii sunt pe fugă, că au mulţi oameni puşi pe o listă de aşteptare, dar sincer, care e mulţumirea când toţi pacienţii rămân nelămuriţi, ca mine, într-o goană nebună a medicilor de la unul la altul?

Să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu critic medicii. Din contră, am o enorm de mare încredere în medicii români, îmi par cei mai pregătiţi din Europa. Oamenii ăştia fac minuni cu sau fără tehnologia necesară! Ca să nu mai amintim de felul în care sunt aşteptaţi peste tot în străinătate: cu braţele deschise adică! De altfel, reuşesc să comunic fără nicio problemă cu dentiştii şi cu medicul meu de familie (conversaţii care, cu el, se prelungesc adesea şi peste spectrul întâlnirii noastre- are o afinitate faţă de persoanele isteţe)! Din tot ce am întâlnit până acum, medicii stomatologi sunt cei mai deschişi spre comunicare şi, deşi am schimbat câţiva până acum, cu toţii am putut comunica mai mult decât eficient!

Eu sunt nemulţumită că eu nu pot să comunic eficient cu ceilalţi medici, cei mai îndepărtaţi ca să spun aşa, cei la care trebuie să îţi faci o investigaţie. Îi povesteam unei prietene acest lucru şi ea mi-a spus că nu e doar o chestie a mea, că e o chestie românească. Şi credeţi-mă, nu a spus-o ca să mă facă să mă simt mai bine! Mi-a spus acest lucru pe un ton acuzator. Ea este italiancă şi mi-a spus că românii au un fel de reticenţă faţă de medici şi că, pur şi simplu, tac şi nu spun lucruri pe care medicul ar trebui să le ştie, că nu ne sfătuim cu el, că nu păstrăm o legătură apropiată medic-pacient, irelevant de natura pregătirii medicului sau a problemei noastre…

Nu pot nega afirmaţiile ei pentru că eu una mă simt cu musca pe căciulă. Chiar azi dimineaţă am sunat la un cabinet pentru o programare şi la finalul conversaţiei am rămas cu un sentiment foarte rău…de lipsă de comunicare acută! Eu şi cu o prietenă am înţeles amândouă un lucru (după o altă întâlnire faţă-n faţă), iar acum, telefonic, părea că ceea ce credeam noi nu mai e valabil. Am închis telefonul şi am rămas şi mai confuză, neliniştită. Într-un final, după jumătate de oră, m-au sunat cei de la cabinet şi mi-au oferit (ce bine!) răspunsurile lămuritoare! Şi asta pentru că e un cabinet privat, mă gândesc…

Ideea e că, atât eu, cât şi oamenii respectivi, am simţit că nu am comunicat eficient. Ei au fost cei care au revenit cu un telefon, nu eu! Vedeţi, din nou, dau dovadă de ineficienţă în acest sens… Cum să fac să schimb aceste lucruri? Să fie o reticenţă faţă de halatul alb, să fie principiul „cum zice doctorul, el ştie mai bine”, să fie frică de o eventuală boală nasoală?… Ce mă (ne) opreşte în a comunica aşa cum trebuie cu un medic? Cum să schimb(ăm) acest lucru?