fac ce-mi spune inima…not!

Ieri am dat peste un copilaș care ceruse melodia la tribu de dana. Cererea lui m-a surprins pentru că e vorba despre o melodie tare veche pe care știu că o ascultam la rându-mi pe atomic când eram eu copil. Apoi mi-aș fi dorit să o ascult atunci pe loc, dar nu puteam pentru că nu aveam la îndemână cele utile. Spre seară, l-am întrebat pe Ovidiu dacă știe melodia, a zis ca nu, și am uitat de ea până azi când iarăși mi-a apărut în gânduri și nu m-am potolit până nu am ascultat-o pe repeat pe youtube. Proust cu madlena, eu cu melodia asta! 🙂

Manau- La tribu de Dana

Și am realizat că aveam 11 ani când o ascultam și că uram franceza din tot sufletul meu de copil căci îmi stricase media generală, franceza și matematica, singurele cu 9. :))

Mulți ani mai târziu nu, nu am ajuns inginer, dar am studiat la facultate franceza și stau și mă gândesc că, doamne dumnezeule, eu niciodată nu fac ce îmi spune inima! Din copilărie chiar! :)) Adică drag de franceză nu am avut niciodată, mai degrabă ambiție să-i dau de furcă…

Desigur, acesta nu este singurul exemplu din seria nu fac ce aș vrea, ci ceea ce ar trebui…Sunt eu mai fericită că încerc să urmez o cale logică și nu sufletul? Bineînțeles că nu! Au fost totuși rezultatele cele așteptate? Și da, și nu. Adică cele mai multe (bune) șanse din punct de vedere profesional le-am avut tocmai datorită unor astfel de decizii.  Dar tot datorită acestui fapt am avut și rateuri…

Nu știu care e varianta mai safe (nu mai simplă) că e clar că eu pe aia o caut și de aia nu-s chiar cea mai jolly persoană pe care o poți întâlni, riscuri profesionale și personale există și când iei decizii cu inima și când le gândești împotriva-i. Dar stau să mă gândesc acum oare atunci când iei decizii cu inima și se dovedesc tare proaste cum o fi? Măcar le-ai făcut cu un drag atunci, nu? Probabil că-s mai dureroase rezultatele neplăcute. Când le gândești logic și ies nașpa treburile dai vina pe logica folosită și depășești mai ușor situația. Mda, în continuare mă situez aici. Nu am învățat nimic. :))

 

ce am învățat în atâția ani de citit bloguri de mămici

Citesc bloguri de mămici, parenting sau crescut bebeluși de ani buni deja, am chiar și favorite printre blogurile din nișa asta și pentru că sunt anumite lucruri care se regăsesc foarte adesea pe mai toate blogurile, fără să-mi dau seama am preluat unele idei în comportamentul meu față de copii (ai altora deocamdată).

În primul rând, țin să menționez că am (sau aveam) mare lipici la copii la modul că dacă eram într-un grup de adulți, dacă era un todler prin preajmă, apăi la mine se oprea. Ei bine, de când cu blogurile astea nu mai sunt atât de prietenoasă cu ei, de plăcut îmi plac în continuare la fel de mult, dar după ce zeci de mămici decretează că nu le place să le fie atinși copiii de cunoștințe/prieteni fără mâine dezinfectate în prealabil, parcă nu îmi prea mai vine să încalc această regulă! Cu toate acestea am pățit astă-primăvară să fiu îmbrățișată de un copilaș atunci când m-a văzut prima oară și ca mama lui să fie foarte impresionată (în bine) pentru că el e genul de copil timid care nu făcea asta nici cu persoanele familiare. Stați liniștiți, nu l-am dat mai departe! 😉

O altă chestiune pe care am implementat-o e că nu ofer nimic de mâncare unui copil, nici măcar un fruct, fără să mă consult înainte cu mama lui! La fel, sună exagerat, dar eu nu am de unde să știu ce meniu are cel mic. Acum, până și aspectul acesta mă face să par mai rece față de cei mici căci, neoferindu-le nimic, parcă nu mai e același farmec, ca să nu mai spun că, cel mai adesea, îi vedeam ulterior pe cei mici că aveau dulciuri și, vă dați seama, eu păream mătușa zgârcită! :))))

Evident că am mai învățat că nimic nu e cum pare, una e pe blog, alta e în viața de zi cu zi sau că nu ești obosit decât atunci când ai un copil și că înainte doar ți se părea că ești epuizat! Pe asta nu o aștept deloc, sinceră să fiu. Nu, nu vreau nici să mi se demonstreze că e pe bune! Șansele sunt foarte mari să fie așa! :))

Că cei mici fac tantrum-uri și dacă nu-s răsfățați, dar că mie toți îmi par răsfățați.

Că probabil și eu mi-aș răsfăța copilul!

Că sistemul educativ românesc e aiurea rău de tot și că dascălii sunt împotriva bunei dezvoltări ale copiilor. Nu-s de acord cu asta, dar eu nu am copil. Nu zic că sistemul nostru de învățământ e bun, dar mie mi se pare că însumând toate absurditățile lui, te pregătește pentru viața din România dacă vrei să activezi aici în câmpul muncii. Chiar trebuie să știm de toate (sau cât mai multe) indiferent de ce scrie în fișa postului, irelevant dacă ești bugetar sau la corporație. Dacă ai un prof imbecil la catedră (se întâmplă, să fim serioși!), sunt șanse și mai mari să ai un șef extrem de imbecil la serviciu. Doamne feri, eu numa’ zic! Dar hei, și asta se întâmplă!

Și mai ceva, de data aceasta legat de gravide. Întâmplarea face să nu fi avut la viața mea multe gravide în preajmă, de abia acum e un trend ascendent și acesta în rândul prietenelor mele, însă îmi amintesc că prima oară când am avut o gravidă în proximitatea-mi (fostă colegă – de la grădi până la facultate chiar) din prima i-am pus mâna pe burtă, de parcă eram posedată! Mi-a fost mult timp jenă de apucătura respectivă, cred că ideea de minune în burtica ei m-a făcut să mă comport așa. Acum nu mai ating burți, vă promit! 🙂 …decât dacă suntem foarte apropiate eu și cu viitoarea mamă și dacă vine din inițiativa ei! Oricum am gafat-o doar o singură dată la acest capitol și îmi amintesc și acum! 🙂

În rest, ce pot să spun, nu cred că renunț la acest hobby, mi se pare în continuare interesant să citesc așa ceva și poate, pe viitor, se va demonstra a fi și util!