spirit civic în timişoara

Era seară şi era cald şi, evident, tare frumos în oraş! Aşa că eu şi încă doi prieteni buni ne-am pregătit de ieşit la un pahar de vin undeva la o terasă. Ieşim din bloc şi prietena mea observă un nenea întins pe jos, pe o cărare, dar cu capul pe iarbă.

Panică! Panică! Mergem spre el! Îl întrebăm frumos, în româneşte, dacă se simte rău, dacă-l putem ajuta cu ceva…nu răspunde! Ba mai mult, nici nu deschide ochii! Îşi ţinea ambele braţe încrucişate la piept, în zona inimii şi corpul lui făcea un fel de spasme. Nu prea am îndrăznit să-l atingem:  felul în care se mişca nu ne ajuta prea mult. Mie una, mi-era frică să nu facă mişcări violente în cazul în care l-aş fi atins…Dar cu toate acestea, era un om, tolănit pe jos,  noaptea prin Timişoara, aşadar am hotărât că sunăm la ambulanţă. Poate că, dacă nu-şi ţinea mâinile pe piept în acel mod bizar, nu am fi făcut-o! Şi totuşi…

Sună prietena mea la Salvare, oferă detaliile, unde suntem, cum se prezintă nenea de pe jos, îşi dă numele şi închide.

Ce credeţi că se întâmplă în continuare?

Imediat după ce prietena mea a încheiat apelul de la Salvare, domnul respectiv s-a ridicat, ca un făcut, şi dădea semne de plecare! :|:|:| (Adică, pe bune, fix atunci şi-a revenit deşi în condiţiile date, nici măcar nu a clipit la apelurile noastre!!!)

Evident, era pe toate cărările posibile, şansele ca el să ajungă iarăşi într-un alt şanţ fiind impresionant de mari. Astfel că, prietenul nostru l-a ţinut frumos pe loc, ajutându-l să se stabilizeze că nu prea avea cum să ajungă acasă, iar noi ne-am panicat şi mai tare! Adică, încercam să facem un lucru bun, iar oportunitatea de a lua şi o amendă de la salvare creştea văzând cu ochii căci nenea era de fapt foaarte turmentat!

A sunat prietena mea rapid la salvare să le spună că este vorba de o stare de ebrietate avansată, dar salvarea se pusese deja în mişcare şi nu aveau cum să se întoarcă din drum. Evident, după ce i-au ţinut o morală la telefon de au făcut-o să se simtă foarte prost…

1. Intenţiile noaste au fost bune, dar ne-am învăţat lecţia acum. Mă voi gândi de 3 ori înainte să sun după ambulanţă, iar prietena mea e posibil să nu mai sune niciodată.

2. Dacă omul era într-o comă alcoolică, tot certaţi pentru apel am fi fost?

3. Îi înţelegem pe paramedici şi avem tot respectul pentru munca şi eforturile depuse de ei. În niciun caz nu a fost o glumă proastă de-a noastră că suntem toţi 3 trecuţi de 26 de ani şi suntem oameni serioşi. Nici când eram copii nu făceam glume proaste, telefonice, cu pompierii sau salvarea.

…

Ajunge salvarea. Noi ne scuzăm pentru a nu mai ştiu a câta oară şi explicăm din nou de ce am sunat, paramedicii ne mai spun câte una la obraz de parcă am fi făcut cel mai mare rău din lume. Îşi scot fişa pe care o aveau de completat şi îl iau pe domnul turmentat la întrebări, iar domnul cu un zâmbet larg şi spart (avea un singur dinte foarte lung în faţă) îşi spune cu mândrie şi răsunet numele: Andrászi! Moment în care paramedicii se oripilează intens căci îl cunoşteau, iar la câteva secunde, iarăşi ne iau pe noi la împins vagoane că cică toată Timişoara-l ştie pe respectivul cetăţean turmentat, mai puţin noi!

Acum, mi-aş fi dorit ca această postare să aibă un ton vesel, că asta mi-a fost intenţia când am început să scriu întâmplarea de acum 2 săptămâni deja, dar pe măsură ce scriam altfel îmi veneau cuvintele şi am început să privesc cu detaşare şi într-un mod serios întâmplarea de care până acum făceam haz de necaz.

Deci, oameni din Timişoara, care ajungeţi pe blogul meu, îl cunoaşteţi pe domnul respectiv? Apoi, chiar am greşit atât de tare în intenţia noastră bună?

p.s. 1: nu, nu am făcut cursuri de acordare a primului ajutor niciodată.

p.s. 2: terasa spre care ne îndreptam lua ultima comandă în momentul în care am ajuns şi noi. e lesne de înţeles că nu am mai rămas.